Comuna Orodel Judetul Dolj

MA VIZITATI , DECI EXIST !!!

Articole din septembrie, 2013

O imagine…

Scris de cbalm in 30 - septembrie - 20133 comentarii

         Am ales aceasta fotografie, dar poate fi oricare alta din oricare localitate a Romaniei. Poate fi o imagine oarecare, dintr-un sat sarac, imbatranit si uitat. Pentru unii insa este este imaginea unei transformari dureroase, un amalgam de amintiri placute invelite deja in mantia uitarii ca intr-o ceata indepartata din care se vad icoane din trecut. Chiar la baza imaginii ar trebui sa se aprecieze niste terase, care in urma cu mai bine de o jumatate de secol nu existau. Aci era o plantatie de pomi pe care o sadise bunicul la intoarcerea din razboi, sapand zi si noapte gropi mari unde voia sa lase , odata cu pomisorii fragezi amintirile cutremuratoare din razboi, punand fiecaruia imaginea unui camarad cazut… Mama si le aminteste cu vii plantate de CAP. Iar eu mi le amintesc cu cireada de vaci a colectivului legate pe fiecare seara de catre ingrijitori de niste stanoage improvizate. Copiii mei le vad asa, sterpe si napadite de ierburi.

Sus in dreapta se vedea cu ani in urma livada de pomi a Orodelului, un loc plin de viata cu arbori roditori: piersici, pruni , ciresi, visini; azi un teren impartit in sute de parcelute de 10-12 ari fiecare, cu sute de proprietari, fara urma de pomi si fara vreun viitor.

In mijlocul imaginii se apreciaza un verde mai intens, pe acolo trece Baboia noastra… paraul care in urma cu 30 de ani uda gradini roditoare , balta in barajele careia am invatat sa ne scaldam; azi formeaza albia stearpa a digului Orodelului, un proiect ambitios care nu a reusit sa schimbe in bine viata orodelenilor, insa si-a cerut ca orice mare constructie sacrificiul sau de sange: viata unui tanar de 21 de ani, Soreanu Florin. In stanga drumului ce unea digul cu plantatia de pomi , ascuns privirii trecatorului inconjurat de o mantie de rugi plini de mure se afla „stiubeiul” , un mic izvor cu apa limpede.

In stanga imaginii se afla „Tuturoaiele” , izvoare naturale care au stamparat setea multor generatii. Si in fata lor se afla candva cazanul satului , mai tarziu mutat in spatele barajului digului, baraj din care se mai apreciaza doar „calugarul” ca o fantoma a trecutului ,ce refuza sa dispara. Cazanul insa a disparut, cu toate instalatiile, tevile si constructiile sale.

In departare continuand vadul sec al Baboiei, se vad carierele de piatra si fantana cu cumpana a lui Ita unde altadata se aflau turmele de oi ale zootehniei si de unde, dupa ploi mergeam sa adunam ciuperci.

Locuri care astazi nu mai spun nimic nimanui … triste , parasite , lipside de viata, uitate – au fost candva locul unde s-au indragostit persoane, unde s-au legat prietenii, unde s-au faurit amintiri, unde s-au admirat rasarituri si apusuri de soare… A secat Baboia si „stubeiul” si „tuturoaiele” si-au imputinat debitul. Oare asta sa fie civilizatia? Oare asta inseamna ca evoluam? Oare nemurirea s-a nascut la sat?