Randunicile au plecat de cateva zile si vantul toamnei a inlocuit cantarile, iar adierea sa a ingalbenit frunzele si a intristat iarba. Cate un greier trist ii canta o oda toamnei in speranta ca ar putea intarzia-o , dar soarele se grabeste sa plece mai repede si este tot mai departe cu fiecare zi. Animalele se uita catre apus si pasesc agale catre casa gandind deja la nemiscarea alba si la cat de departe este iarba frageda. Nea Ion a iesit sa le astepte de la pasunat si doar cainele cel batran il insoteste, mai mult orb decat chior. Il urmeaza pentru ca il aude povestind cu glasul bland si vorba blajina cu care l-a cunoscut de cand era un catelandru, cand Ionica l-a adus acasa. Unde o fi Ionica? Si Maria? Si Gheorghita? Pe baieti nu i-a vazut de la moartea mamei lor , iar pe Maria de la pomana care a urmat la un an. Nea Ion isi continua povestea … ¨¨ ploua de cateva zile si pasarea isi dadu seama ca apa o sa inunde mica insula si cuibul sau, dar tarmul se afla prea departe ca sa poata face trei drumuri cu cei trei pui ai sai. Asa ca insfaca pe unul in gheare si fara a asculta strigatul disperat al celorlalti doi disparu in vazduh. Puiul ii multumi si ii promise ca daca o sa il scape de la inec o sa aiba grija de ea toata viata. Atunci pasarea ii dadu drumul si se intoarse dupa alt pui. Plangea si o implora sa nu il lase cel ramas in cuib , dar ea lacrima sange pentru ca deja suferise o pierdere. Cel de -al doilea pui ii promise si el ca daca il scapa de la inec o sa stea langa ea tot restul vietii sale si pasarea il lasa si pe acesta sa cada in apa. Si se intoarse pentru a treia oara; era deja obosita si nu salvase nici un pui. Nu stia daca va putea ajunge la tarm dupa atata efort… Se aseza sa se odihneasca pe marginea cuibului in care incepuse sa intre deja apa …. nu mai era timp de pierdut. Ultimul pui incetase sa o mai roage sa il salveze, zbuciumul si apa rece il sleisera de puteri. Atunci ea il intreba: „- O sa ma ingrijesti daca iti salvez viata?” Si el ii raspunse: „- Sa ma ierti maicuta mea , dar voi ingriji de puii mei.” Pasarea il lua in gheare si il salva multumita de raspunsul ce il auzise.
Vezi tu mai Mandache , tuturor animalelor le-a fost dat sa isi ingrijeasca de puii lor si sa uite de parinti doar omului i-a ramas acest dar , insa se pare ca de acum a intrat si el in randul animalelor…¨¨
O vacuta se apropie si ii linge mainile asteptand sa ii dea ca intotdeauna o ghijura pe care o tine ascunsa in buzunarul sumanului… Vantul toamnei se inteteste si soarele cade peste dealuri in departare. Nea Ion merge in urma animalelor pe cararea in panta catre casa, cu privirea in pamant atingand cu mana frunzele ierburilor inalte de pe alaturi asa cum facea cand urca cu Maria , Ionica si Gheorghita ca sa nu ii lase sa il intreaca la urcus; dar ei il ocoleau pe de laturi si ajungeau razand inaintea lui . Ridica privirea, dar nu ii vede inaintea lui , priveste pe de laturi , insa nu a trecut nimeni pe langa el ; se uita in urma si nu este nimeni … numai Mandache il urmeaza credincios.
„- Asa e Mandache, de acum a intrat si omul in randul animalelor…”
Ceea ce suntem in viata, intr-o mare parte, le-o datoram parintilor nostri – sau celor ce ne-au crescut, educat… pe care nu trebuie sa ii uitam niciodata. Chiar daca destinul ne imprastie prin diferite colturi ale lumii uneori un simplu telefon le face batranetea mai usoara.Eu sunt multumita ca-i am pe langa mine.😘
cu totii ne regasim in el …cei care am plecat de acolo.
Ce poveste frumoasa si adevarata, dar trista!
Putini sunt aceea care se mai gandesc la parinti! Cu toate ca ei au trudit mult pentru cresterea si educarea noastra!Ne-au oferit un viitor si noi…
Aviz celor care citesc acest articol si se regasesc putin in el!