Din cand in cand viata ne aduce momente mai placute decat cele de zi cu zi, momente care ne fac sa uitam neajunsurile, supararile, sa uitam ca suntem saraci si in umila noastra nimicnicie sa ne simtim impliniti, admirati, zambitori, buni, respectati si respectuosi. Am zis saraci , dar puteam sa zic bogati. Caci ce este saracia ? Lipsa bogatiei . Sau bogatia este lipsa saraciei? Un bogat singur se poate simti sarac si un sarac care isi vede copiii crescand se simte cel mai bogat. Multe lucruri nu sunt decat lipsa altora, precum raul este doar lipsa binelui, frigul nu este altceva decat lipsa caldurii (zero absolut este lipsa totala a caldurii -in timp ce caldura poate ajunge la mii de grade, frigul nu poate coborî de O Kelvin), intunericul este lipsa luminii, tacerea este lipsa cuvantului, moartea este doar lipsa vietii, tristetea este lipsa fericirii… Insa am sa ma opresc putin asupra uitarii. Exista uitare sau este doar lipsa amintirilor? Putem spune ca amintirea a ramas sau nu a ramas. Si daca credem ca nu a ramas uneori renaste ca un Phoenix, umplandu-ne de sentimente puternice, facandu-ne sa zambim si invingand uitarea. Nu exista uitarea, este doar adormire a amintirilor; si daca ne lipseste bogatia, caldura, iubirea, fericirea, niciodata nu ne va lipsi speranta trezirii frumoase a amintirilor, cand regasim ratacind pe carari de viata copilul din noi hranindu-se neobosit cu nectarul si ambrozia timpurilor pe care doar el cu criteriile sale le considera cele mai frumoase si le alege ca pe un manunchi ce il poarta si il mareste cu fiecare zi prin care trece. Ca o Ofelie („cea care salveaza”) el salveaza amintirile noastre si ni le va aduce ofrenda in orice moment. Sa nu ne lipseasca speranta si sa nu ne lipseasca in nici un caz copilul din noi , caci atunci vom fi saraci , sau nu vom mai fi bogati.