Satul s-a dezmortit sub un soare bland de inceput de toamna, vantul a adormit catre dimineata in frunzele caramizii departe de strigatele de alarma ale primelor pasari calatoare. Nea Ion se indreapta catre cimitir sa curate ierburile uscate din jurul mormintelor. Ultimii aburi de ceata se ascund printre salciile din apropierea campului sfant si primele morminte apar tacute si reci invaluite intr-o liniste umeda. Chiar langa intrare trei barbati lucreaza la o groapa si din miscarile lor se vede ca nu se grabesc asa ca nea Ion se apropie sa ii salute.
– Sa aveti zi buna si spor la lucrare. Pentru cine se pregateste?
– Buna sa-ti fie si dumitale ziua. Iaca pentru mine si babusoara mea o pregatesc Ioane, ca nu mai trag nadejde de ajutor din partea copiilor, raspunde cel mai batran dintre ei, Dumitru Voinescu.
– Vad ca iti ridici un adevarat cavou, Dumitre.
– Am construit trei case la viata mea si tocmai pe cea in care o sa stau cel mai mult sa o neglijez?
– Asa e , ai dreptate , nimic nu trebuie neglijat… spune cu un glas scazut si se indeparteaza usor cu gandul la cele auzite. Ajunge la mormantul Mariucai si incepe sa sape mecanic ierburile uscate, curatand si un spatiu alaturat, tocmai cat ar mai incapea un mormant. „Eu nu am cavou si copiii mei sunt departe , poate ca ar trebui sa merg la gropar sa imi pregatesc si eu un loc de veci”. Termina mai repede decat planuise, iese pe cealalta poarta a cimitirului si se indreapta catre centrul satului. Inainte de a intra pe ulita lui Botoaca groparul, trece prin fata gospodariei lui Florea al Anicai, leat si bun prieten al sau. Langa poarta pe o banca dintr-un lemn uscat un copil slabut cu ochelari citeste pe o carte. Batranul se apropie, copilul isi ridica privirea blanda si limpede, ii da binete zambind, cuviincios si sfios. Batranul il recunoaste, il mangaie pe cap si ii raspunde:
– Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, Mihaita. Ce mare te-ai facut si cat de mult iti aduci cu mama-ta, odihneasca-se in pace. Batranu-tau e acasa?
– Acasa, ca de o luna nu mai merge bine pe picioare si nu mai iese din ograda, ii raspunde cu ochii plecati sa nu vada batranul ca i s-au umezit. Poftiti inauntru ca sigur o sa ii faca placere…
Gospodaria este ingrijita, dar cu case batranesti. Florea il primeste cu bratele deschise, poftindu-l sa ia loc cu o strangere de mana. Se intreaba de sanatate ca doi buni amici, iar baiatul iese pe nesimtite din camara.
– Si pe mine incep sa ma lase picioarele, preget din ce in ce mai mult sa ies, dar azi trebuia sa merg sa curat iarba de la morminte ca e vreme frumoasa. De acum m-am hotarat sa imi fac si ultima casa, asa ca o sa merg la ai lui Botoaca sa o arvunesc. Doar nu o sa las nefacuta pe cea mai importanta, spune nea Ion amintindu-si cuvintele lui Dumitru Voinescu.
Baiatul s-a intors cu o cana de cristal cu apa , serveste in doua pahare si le lasa pe masa , aproape de cei doi batrani care il privesc in tacere.
-Mihaita este leit mama-sa, e cuminte si ii place cartea. Ne surprinde mereu cu gesturi deprinse de prin cartile pe care le citeste. A terminat 8 clase in iunie si l-am dus la oras sa dea examen. A fost primul pe lista cu media cea mai mare, dar cheltuielile de anul asta ne-au adus la sapa de lemn, nu o sa putem sa il ducem la oras la liceu. Nu stiu cum a mai putut sa invete dupa moartea mama-sii ca noi nu am mai stat de el. M-am sfatuit si cu tata-sau, se zbate si el cat poate sa ii intretina, dar nici el nu se mai simte intreg de cand a ramas singur. Acum este la vie cu niste vecini care ar vrea sa cumpere strugurii, dar nici asa nu razbim cu cheltuielile ca mai este si cel mic. Mihaita stie ca mai sunt cateva zile si ar trebui sa ii cumparam toate cele necesare ca in alti ani, dar parca a acceptat destinul; a inteles ca nu avem putere sa il tinem la scoala, este din ce in ce mai trist si ma doare inima ca am ajuns sa vad cum i se spulbera visele celui mai tanar vlastar al meu. Toata vara am suferit vazand cum i se stinge bucuria din priviri, cred ca si de asta m-am consumat de m-au lasat puterile. De ce nu m-o fi luat cel de sus pe mine ca sunt o povara de acum? Sa le-o fi lasat pe mama-sa ca ar fi gasit ea vreo iesire.
Ne Ion asculta ingandurat, prin fata ii trece o prietenie de-o viata, imagini uitate, trairi placute, amintiri frumoase alaturi de Florea si familia lui si se intreaba in gand la ce bun toate astea daca nu cantaresc nimic la nevoie. Priveste catre copilul care citeste cartea sa preferata, cadoul de anul trecut de ziua lui din partea mamei sale, asezat pe pragul usii.
– Eu o sa va ajut cat pot , o sa il rog pe Gheorghita al meu sa il tina pe Mihaita la el o vreme, iar cu banii de cavou luam copilului cele necesare pentru scoala, spune Ion ridicandu-se. Mihaita a auzit si cauta catre bunicu-sau, dar acesta are in priviri o intrebare nepusa leatului sau.
– Stiu ce i-am pregatit trupului si unde se va odihni – ii raspunde nea Ion – caci am cumparat de toate, iar locul pe care l-am curatat azi langa Mariuta mea nu o sa mi-l ia nimeni, dar vreau sa aflu si unde imi va merge sufletul, sa ii construiesc si lui lacas si sa il impodobesc ca daca de trup s-or ocupa cei care raman dupa mine, de suflet nu pot sa ma ocup decat eu insumi.
Mihaita il priveste clipind des stapanindu-si lacrimile.
– Nu o sa te uit in veci. Dumneata esti cadoul pe care mi l-a trimis mama mea.
Nea Ion cauta nelamurit spre leatul sau care nu stie cum sa ii multumeasca.
-Azi implineste 15 ani.