Excluzand necesitatile fiziologice, primul lucru care ne face sa plangem cand suntem mici este singuratatea. Si de aici ramanem cu o teama pentru tot restul vietii. Se accentueaza catre batranete, transformandu-se in principala ingrijorare inainte de moarte. Uneori o cautam cum fac marii maestri budisti si o gasim, dar e important sa nu o pastram – asa cum a facut cunoscuta poeta americana Emily Dickinson – sa ne fie ca un oaspete nu ca un partener de viata, sa o vedem ca pe un lux nu ca pe o pedeapsa, sa fie singuratate nu insingurare. Fiind singura, singuratatea nu cred ca are opus. Opusul ei nu consider ca este compania, pentru ca te poti simti foarte singur chiar si cand esti inconjurat de oameni, ci mai degraba este iubirea. Iubirea inseamna viata, iar singuratatea inseamna moarte, daca esti iubit nu esti singur. Te simti singur cand iti amintesti de toti fara ca nimeni sa isi aminteasca de tine. Uneori este singuratatea cea care ne alege, este cea care vine cand toti au plecat si ne doare cand simtim atata singuratate incat si cuvintele se sinucid. Valoarea unui om s-ar putea masura in functie de cantitatea de singuratate pe care o poate suporta si alaturi de suferinta este cea care formeaza cele mai frumoase caractere. Unele popoare au stiut chiar sa o venereze, Soledad (Singuratate) fiind un nume de femeie la popoarele hispanice. La fel si unele religii: la catolici ziua de 11 de octombrie este Santa Soledad – ziua Sfintei Singuratati. Va doresc sa nu va simtiti singuri niciodata, dar mai ales sa nu va simtiti singuri maine – de ziua Sfintei Singuratati.