Comuna Orodel Judetul Dolj

“Copile drag, nu stiu cum sa-ti trimit scrisoare

Abia mai vad sa scriu cu mana tremuranda

Imi este dorul greu, iar sufletul pustiu ma doare:

Doar ierburi-nalte imi mai intra-n tinda.

Te-am indemnat din suflet sa pleci departe la oras

Sperand sa-nveti la scoli inalte, sa iti fie bine.

Astazi nu vrei nici macar pentr-o clipa sa il lasi

De-un an de zile nici nu-ti mai amintesti de mine

Te adormeam incet cu perna, pe picioare

Azi de intind o mana, pot sa-mi ating sfarsitul

Priveam la tine ca la mandrul soare

Nu imi vedeam asa de negru asfintitul.

Iti caut zambetul in jucariile-nvechite

Prin praful timpului abia-l intrezaresc

Vorbesc zadarnic pozelor ingalbenite

Sa-mi vii in prag e tot ce imi doresc.

Din gard s-a rupt o cleata la ultima furtuna

Gradina cea cu flori tot zace parlogita

Bucataria, grajdul – cazute intr-o rana

Ograda parinteasca azi pare parasita.

Ma invelesc noapte de noapte-n ganduri sumbre

Nu ma gandeam vreodat´ sa-mi fii asa departe

Acum cand toti pe care ii cunosteam sunt umbre,

Cand numai cativa pasi mai am pana la moarte…

Imi este greu si batul pe care-l port in mana

Daunazi era cat pe ce sa mor de sete

Ca n-a fost nimeni sa-mi dea apa din fantana

Degeab-am chinut ca sa te cresc, baiete.

Veni-vei trist purtat de amintiri. Te doare,

Si esti mahnit ca-n prispa nu mai este mama.

Un nod in gat si-o lacrima in ochi apare

Prin ierburi-nalte iei degeaba seama.”

-Asa-mi scria mamica , pe cand tu erai mic

Ii inteleg durerea acum, cand sunt bunic…

Din an in an , la ceas de seara

chemati de amintiri si troieniti de ganduri

ne-apropiem de casa iara,

de-ai nostri buni parinti ramasi tot singuri.

Pe ulicioara cea pustie

trecand cu pasi marunti peste omat usor

te revedem copilarie

cu rasete, cu sanii, bradut si plugusor.

Troienele s-au asezat tacute.

Prin curti parca pustii, vezi ocolind nametii

doar urme de batrani facute

spre poarta unde-au mers sa vada de le vin baietii.

Incet puterile i-au parasit

Abia-si mai duc in spate povara batranetii

Asteptari lungi i-au garbovit

Se vad neputinciosi si tristi, uitati singuratatii.

La poarta nu mai e bunica,

iar in ograda nu mai sta zambind bunicul

acum batrana e mamica,

eu nu mai sunt ca altadata „ala micul”.

O lacrima aluneca prelinsa…

Cate persoane dragi; azi nu mai e nici unul

Doar mama sade-n poarta ninsa

Dar bucuroasa ca ii luminäm Craciunul.

Asteapta zgribulita-n pragul portii

Cu inima-ndoita, rugandu-se s-ajungem teferi

Plangandu-si nedreptatea sortii

Dar cand ne vede lacrimile-i sunt luceferi.

– Bunico, ti-am adus copila

Sa-ti guste cozonacii, sa-ti spuna plugusorul…

– De-acuma Dumnezeu cu mila

si pot sa mor ca mi-am vazut din nou odorul.

Dintr-o poveste plina de iubire crescuta mai rapid ca focul

Doi autori traind in fericire au zamislit o carte intr-o zi; prologul

Vreo noua luni aproape toate, s-au tot gandit cum sa o scrie

Si intr-o zi , cam pe-nserate sosi si topul de hartie.

A cauzat si bucurie si extaz ca orice lucru nou venit in lume

Asa c-au pus o masa de botez si astfel i s-a pus un titlu-nume

Era o carte speciala: ea insasi incepuse sa se scrie

Tot avansa c-o pagina pe zi purtata parca intr-o frenezie

Cu pagini scrise doar pe jumatate intre capitolele lungi sau scurte

Trecea in graba peste toate, iar uneori punand doar puncte-puncte

S-a scris cu sange, alteori cu lacrimi, adesea  si-a  schimbat tipografia

A povestit nenumarate patimi, dar n-a putut  schimba nicicand hartia.

Au aparut si personaje importante, cu timpul altele au disparut

In dreptul unora a lasat semne ca sa se-ntoarca in trecut.

Cand pana a-ntins lacrimi de sange in calimara inimii indurerate

S-au desenat doar aripi frante, ori peisaje-ntunecate.

A inspirat si alte carti in jurul sau; erau subtiri si mult mai noi.

Iar timpul depanandu-si zile, i-a numarat atatea foi…

Cand a ajuns la ultimele pagini, despre atatea ar fi povestit

Dar pana parca nu-si mai amintea de toate. Altcineva a scris …Sfarsit.

Nu e o carte tip „best seller”, nici cunoscuta pe pamant

Dar nu s-a scris decat odata si nu s-a sters nici un cuvant

Ca orice carte care spune o poveste, poate placea – mai mult sau chiar deloc

Dar dupa ce o-nchizi si-i pui o floare, tu  cititorule sa lasi un epilog.

Satul s-a dezmortit sub un soare bland de inceput de toamna, vantul a adormit catre dimineata in frunzele caramizii departe de strigatele de alarma ale primelor pasari calatoare. Nea Ion se indreapta catre cimitir sa curate ierburile uscate din jurul mormintelor. Ultimii aburi de ceata se ascund printre salciile din apropierea campului sfant si primele morminte apar tacute si reci invaluite intr-o liniste umeda. Chiar langa intrare trei barbati lucreaza la o groapa si din miscarile lor se vede ca nu se grabesc asa ca nea Ion se apropie sa ii salute.

– Sa aveti zi buna si spor la lucrare. Pentru cine se pregateste?

– Buna sa-ti fie si dumitale ziua. Iaca pentru mine si babusoara mea o pregatesc Ioane, ca nu mai trag nadejde de ajutor din partea copiilor, raspunde cel mai batran dintre ei, Dumitru Voinescu.

– Vad ca iti ridici un adevarat cavou, Dumitre.

– Am construit trei case la viata mea si tocmai pe cea in care o sa stau cel mai mult sa o neglijez?

 – Asa e , ai dreptate , nimic nu trebuie neglijat… spune cu un glas scazut si se indeparteaza usor cu gandul la cele auzite. Ajunge la mormantul Mariucai si incepe sa sape mecanic ierburile uscate, curatand si un spatiu alaturat, tocmai cat ar mai incapea un mormant. „Eu nu am cavou si copiii mei sunt departe , poate ca ar trebui sa merg la gropar sa imi pregatesc si eu un loc de veci”. Termina mai repede decat planuise, iese pe cealalta poarta a cimitirului si se indreapta catre centrul satului. Inainte de a intra pe ulita lui Botoaca groparul, trece prin fata gospodariei lui Florea al Anicai, leat si bun prieten al sau. Langa poarta pe o banca dintr-un lemn uscat un copil slabut cu ochelari citeste pe o carte. Batranul se apropie, copilul isi ridica privirea blanda si limpede, ii da binete zambind, cuviincios si sfios. Batranul il recunoaste, il mangaie pe cap si ii raspunde:

– Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, Mihaita. Ce mare te-ai facut si cat de mult iti aduci cu mama-ta, odihneasca-se in pace. Batranu-tau e acasa?

– Acasa, ca de o luna nu mai merge bine pe picioare si nu mai iese din ograda, ii raspunde cu ochii plecati sa nu vada batranul ca i s-au umezit. Poftiti inauntru ca sigur o sa ii faca placere…

Gospodaria este ingrijita, dar cu case batranesti. Florea il primeste cu bratele deschise, poftindu-l sa ia loc cu o strangere de mana. Se intreaba de sanatate ca doi buni amici, iar baiatul iese pe nesimtite din camara.

  – Si pe mine incep sa ma lase picioarele, preget din ce in ce mai mult sa ies, dar azi trebuia sa merg sa curat iarba de la morminte ca e vreme frumoasa. De acum m-am hotarat sa imi fac si ultima casa, asa ca o sa merg la ai lui Botoaca sa o arvunesc. Doar nu o sa las nefacuta pe cea mai importanta, spune nea Ion amintindu-si cuvintele lui Dumitru Voinescu.

Baiatul s-a intors cu o cana de cristal cu apa , serveste in doua pahare si le lasa pe masa , aproape de cei doi batrani care il privesc in tacere.

-Mihaita este leit mama-sa, e cuminte si ii place cartea. Ne surprinde mereu cu gesturi deprinse de prin cartile pe care le citeste. A terminat 8 clase in iunie si l-am dus la oras sa dea examen. A fost primul pe lista cu media cea mai mare, dar cheltuielile de anul asta ne-au adus la sapa de lemn, nu o sa putem sa il ducem la oras la liceu. Nu stiu cum a mai putut sa invete dupa moartea mama-sii ca noi nu am mai stat de el. M-am sfatuit si cu tata-sau, se zbate si el cat poate sa ii intretina, dar nici el nu se mai simte intreg de cand a ramas singur. Acum este la vie cu niste vecini care ar vrea sa cumpere strugurii, dar nici asa nu razbim cu cheltuielile ca mai este si cel mic. Mihaita stie ca mai sunt cateva zile si ar trebui sa ii cumparam toate cele necesare ca in alti ani, dar parca a acceptat destinul; a inteles ca nu avem putere sa il tinem la scoala, este din ce in ce mai trist si ma doare inima ca am ajuns sa vad cum i se spulbera visele celui mai tanar vlastar al meu. Toata vara am suferit vazand cum i se stinge bucuria din priviri, cred ca si de asta m-am consumat de m-au lasat puterile. De ce nu m-o fi luat cel de sus pe mine ca sunt o povara de acum? Sa le-o fi lasat pe mama-sa ca ar fi gasit ea vreo iesire.

Ne Ion asculta ingandurat, prin fata ii trece o prietenie de-o viata, imagini uitate, trairi placute, amintiri frumoase alaturi de Florea si familia lui si se intreaba in gand la ce bun toate astea daca nu cantaresc nimic la nevoie. Priveste catre copilul care citeste cartea sa preferata, cadoul de anul trecut de ziua lui din partea mamei sale, asezat pe pragul usii.

– Eu o sa va ajut cat pot , o sa il rog pe Gheorghita al meu sa il tina pe Mihaita la el o vreme, iar cu banii de cavou luam copilului cele necesare pentru scoala, spune Ion ridicandu-se. Mihaita a auzit si cauta catre bunicu-sau, dar acesta are in priviri o intrebare nepusa leatului sau.

– Stiu ce i-am pregatit trupului si unde se va odihni – ii raspunde nea Ion – caci am cumparat de toate, iar locul pe care l-am curatat azi langa Mariuta mea nu o sa mi-l ia nimeni, dar vreau sa aflu si unde imi va merge sufletul, sa ii construiesc si lui lacas si sa il impodobesc ca daca de trup s-or ocupa cei care raman dupa mine, de suflet nu pot sa ma ocup decat eu insumi.

Mihaita il priveste clipind des stapanindu-si lacrimile.

– Nu o sa te uit in veci. Dumneata esti cadoul pe care mi l-a trimis mama mea.

Nea Ion cauta nelamurit spre leatul sau care nu stie cum sa ii multumeasca.

-Azi implineste 15 ani.

Ce a fost mai intai, oul sau gaina? Este una din marile intrebari fara raspuns ale stiintei. Eu as mai adauga una noua: din ce a fost facuta femeia? Biblia ne invata ca Dumnezeu a facut femeia din coasta lui Adam, dar barbatului nu ii lipseste nici o coasta. Ceea ce ii lipseste cel mai adesea este inima, mai degraba din asta este facuta femeia. Probabil Dumnezeu a vrut sa ia coasta din partea stanga, dar cum era prima sa operatie a luat parte din inima; i-a parut rau de suferinta provocata si parte din acesta mila i-a daruit-o femeii. Insuflandu-i sentimente noi, a creat astfel o fiinta desavarsita, barbatul fiind aluatul. In acea bucatica de inima pe care a luat-o erau sentimentele cele mai frumoase si mai pure care nu s-au mai refacut niciodata in totalitate in inima barbatului. Doar asa se explica de ce femeia este mai iubitoare, mai sensibila, mai miloasa, mai intelegatoare si mai blanda decat barbatul; si de ce barbatii sunt mai duri, mai violenti, mai necomprensivi, isi dau mai multa importanta decat au, cred ca ii pot schimba pe ceilalti cand de fapt singurul pe care il poate schimba cineva este el insusi. Cred ca ei conduc lumea, dar de fapt pe ei ii conduce femeia. Cauta mereu sa impresioneze, insa in realitate sunt ridicoli. Iubesc picioare si forme, nu suflete. Cred ca daca sunt inconjurati de gasculite golase vor cuceri o lebada neagra. Nu inteleg decat tarziu ca femeia nu gandeste la fel ca ei. Nu inteleg niciodata ca femeia a asteptat mii de ani in tacere ca barbatul sa evolueze, sa o ajute la schimbatul unui scutec sau sa o invite la o cina romantica. Mii de ani in care barbatul a crezut ca violenta si dominarea sunt cele mai importante lucruri, cand de fapt nu este nimic mai important decat iubirea. Sunt mii de ani de cand femeia-mama incearca sa insufle baietilor sentimente frumoase, punandu-se pe sine ca exemplu cu gesturile sale materne. Sa speram ca pe langa religie, evolutia si staruinta mamelor noastre au refacut bucatica aceea de inima in care sa tinem cele mai frumoase sentimente. Ad maiora nati sumus, ne-am nascut pentru lucruri mai importante. Nu uitati, domnilor.

Gasesti drumul daca te ai pierdut

Si termini numai dac-ai inceput

Te trezesti doar dac-ai  adormit

Si te intorci doar dac-ai parasit

Nu te ridici daca n-ai fost cazut

Pierzi numai daca ai avut

Ca sa te vindeci trebuie sa fii ranit

Si povestesti doar daca ai patit

Trebuie sa pleci ca sa ajungi

Trebuie sa lupti ca sa invingi

Primesti , daca si tu ai dat

Castigi doar daca ai jucat

Simplifici dupa ce te-ai complicat

Sa te descurci intai te-ai incurcat

Observi doar daca ai privit

Si intelegi doar daca ai simtit

Dar nu uita ca timpul trece-n goana

Si toate astea le poate face o persoana

Care din viitor si-a amintit

Ca a murit doar daca a trait.

Imaginatia mea nu este bogata , dar zboara mult in timp si in spatiu; uneori ma poarta cu ea, alteori se duce singura.Ma lasa la marginea infinitului de sentimente, sau ma duce pana dincolo de universul cunoscut, unde incep multiversurile, spatii fara spatiu si timp fara timp. Ma lasa sa ma balacesc neputincios in mocirla banalitatilor sau ma urca pe culmile de nectar si ambrozie ale Olimpului fericirii. Azi insa m-a luat pe aripile sale invizible si mi-a aratat cum se formeaza lacrimile. Dincolo de marginnile necunoscute ale celui de-al noualea cer se gasesc norisorii viselor noaste evaporate. Cand acestia se intalnesc cu raceala sentimentelor celorlalti se transforma in cea mai calda si pura apa cunoscuta in cateva universuri imprejur : lacrimile noastre.

Imperiul noptii isi intinde stapanirea peste oameni si locuri aducand cu sine semnele ploii. In departare lumini de fulger rup cerul in bucati, pe care apoi carul tunetului pare ca le trage dupa el cu un zgomot asurzitor, de la o margine la alta a cerului. Un muc de lumanare veche imprastie o lumina tremuranda si trista in odaia veche. Nea Ion cautä intr-o fotografie invechita sirul unor amintiri pierdute. Langa el, Noni priveste nedumerit la barbatul inalt din fotografie si nu isi explica de ce acum este un biet mosneag un pic mai înalt decât el. Isi ridica privirea zambitoare si ii priveste chipul brazdat de suferinte grele, iar batranul ii linisteste nedumerirea cu un zambet trist stiind ca trebuie sa ii raspunda la o intrebare nepusa, dupa felul cum copilul se cuibareste langa el. Barba alba mangaie crestetul copilului, ochii clipesc repede parca alungand un fir nevaut de nisip care vrea sa ii miste lacrimile seci, gandul cauta nume si locuri de mult uitate pe care le aseaza in ordine, batranul inghite odata in sec si isi umezeste buzele.

– Eram tanar aici, in floarea varstei, aveam toata viata inainte, mai multe vise decat fire de iarba intr-o vale. Tocmai o cunoscusem pe Mariuca… Dar odata cu viata au inceput sa vina si necazurile, totul a inceput sa para o lupta neincetata. A trebuit sa imi duc si eu poverile mele, timpul parca alerga mai repede decat inainte si bucuriile erau tot mai rare. Am inceput sa ingrop cate un mort tot la 2 sau 3 ani, la inceput bunicii , apoi un var , mai pe urma o fetita a mea, nou nascuta si pe parintii mei, apoi alti veri si matusi, pe socri si un unchi. In urma de tot s-a dus si Mariuca mea. Si am tot ingropat cu fiecare dintre ei si cate o bucatica din mine, de aceea am ajuns asa de imputinat si garbovit. Poverile astea iti lasa un nod in gat si o arsura in piept, o strangere in stomac si un gol in suflet. Acum inteleg ca Dumnezeu mi -a luat cu o mana si imi da cu alta, acum la sfarsitul drumului imi daruieste din nou bucuria unui râset cristalin care sa imi inveseleasca zilele grele. Am cunoscut oameni buni si rai, unii cu suflet frumos si altii cu el negru ca taciunele. Atunci am invatat ca noi oamenii suntem ca diamantul, avem mai multe fete frumos slefuite, avem o latura rea, una buna, una a urii, alta a iubirii, a indiferentei, una a uitarii, una a veseliei, alta a tristetii, una a prefacatoriei, mai avem si pe cea romantica, dar si pe cea care se infrunta durei realitati. Si ne aratam fata care corespunde, in functie de persoana pe care o avem langa noi.  Insa asa cum admiram diamantul indiferent pe ce fata il privim, sa nu uiti ca si tu trebuie sa fii om mai presus de toate, indiferent ce fata vei arata. Tu sa ma ierti ca iti vorbesc asa, dar trebuie sa te invat toate cate pot cat mai repede, caci timpul meu se termina; vreau sa fie multumita mama ta cand voi merge sa o intalnesc si ii voi spune ce om am facut din copilul ei.

Afara noaptea a castigat batalia, iar intunericul apasa greu ajutat si de norii care au pus stapanire pe cer. Noni se gandeste la ultimele cuvinte, se imagineaza un diamant, apoi se cuibareste mai apasat strangand bratul stang al batranului la pieptul sau, caci acolo considera el ca este latura iubirii.

Cand o femeie priveste,

ochii i se transforma in lacuri linistite , in care joaca raze blande de lumina cereasca pe perle de apa curata

te invaluie intr-o caldura imensa de placeri linistitoare, din care nu vrei sa mai iesi vreodata.

Cand o femeie zambeste,

buzele ii sunt voaluri de adiere fina, pe care iti doresti mereu pe trupul tau sa le simti

sa te poarte peste ape , peste cer si peste munti, sa te scoata din minti.

Cand o femeie iubeste,

inima i se deschide si se transforma intr-un ocean de sentimente in care visezi sa plutesti

intr-un univers infinit  de armonie in care ai dori sa calatoresti .

Cand o femeie te priveste , iti zambeste si te iubeste esti in fata celui mai maret lucru de pe pamant, ridica-i un altar de dragoste vesnica.

Vantul nu a incetat sa sufle de cateva zile, ninsoarea a acoperit tot campul, numai tufisuri izolate au ramas  peste albul zapezii ca niste mogaldete ratacite in imensitate. De la fereastra micuta a casei, nea Ion priveste in departare catre un pom singuratic golit de frunze, care sta ca un strajer in postul sau etern. Isi imagineaza doina ramurilor sale in furia furtunii de zapada, suieratul uitarii in intunericul rece al noptii adanci , vartejele de zapada ce se navalesc sa il acopere in mantia linistii, dar pe care el o scutura cuprins de teama singuratatii. In soba din camera focul imbratiseaza trunchiuri de lemn si le saruta inflacarat, scotand din ele pana si ultima suflare de fum. Noni priveste fascinat jocul limbilor de foc si privirea pierduta a batranului.

-Te gandesti departe , bunicule? Asa ii spune de doua saptamani de cand locuieste in casa batranului.

-La cel arbore singuratic, nepoate. Il cunosc indeaproape. Lumea ii spune ulmul cucului.

-Spune-mi povestea lui bunicule, sa il cunosc si eu, il roaga Noni si vine sa se ghemuiasca in bratele batrane ca in fiecare seara. Departe catre apus soarele se uita inapoi cu ultimele sale raze ingalbenite.

Batranul se misca parca readucandu-si gandul din departari apuse, il cuprinde pe copil in brate, il acopera cu jumatate din cojocul sau, clipeste rar de cateva ori ca si cum ar separa amintirile si urmarind un fir invizibil de imagini incepe a povesti.

-Acolo a fost un crang candva, acel ulm a crescut intre parintii sai, doi arbori impunatori si langa alti cativa frati ai sai. In jur avea semeni si amici in care arunca cu frunze in fiecare toamna, razand de furia vantului rece si de zloata si cu care  se intrecea in vlastari in fiecare primavara admirand verdele ce li se asternea la poale. Au adapostit cuiburi de pasarele si cartoguri de iepuri, au ferit de soare  muncitori obositi si au salvat de haite de lupi trecatori rataciti. Au ascultat concerte de pasari cantatoare si au privit intreceri de caprioare. Au tinut agatati de crengile lor copii zburdalnici si au vazut crescand lanurile campului. Au admirat jocul razelor lunii printre frunzisul des, au primit in frunze cu bucurie stropii ploilor repezi de vara.

Timpul a trecut si i s-au dus parintii cu crengile lor uscate, apoi au venit vremuri grele si a pierdut si pe fratii sai. Intr-o zi l-au insemnat si pe el cu fierul suferintei, dar cel care voia sa il doboare a avut un accident, i-a cazut de sus o bucata de lemn putred. Era o ramura pe care i-o lasase mama sa cand o tinuse pentru o clipa un bratele sale in clipa mortii. A scapat netaiat, a plans cu lacrimi de seva luni intregi prin rana proaspata, aproape l-au culcat vanturile de care altadata radea fara grija, l-au lovit traznetele furtunilor si l-a uscat seceta verii, l-au parjolit incendiile necrutatoare ale miristilor. Apoi s-a vindecat incet-incet, dar rana nu s-a mai inchis niciodata, ci a ramas o scorbura seaca. A ramas singur si uitat si nimeni nu s-a mai apropiat de el. L-au uitat cei carora le salvase viata de haita de lupi si cei pe care ii ocrotise de arsita verii si cei care isi declarasera iubirea la picioarele lui. L-au uitat pasarile cantatoare pe care le crescuse in cuiburi intre ramurile sale. Nu s-au mai bucurat de el cei care i se apropiau, ci pareau ingroziti de ranile sale urate. Mugurii ii erau din ce in ce mai putini in fiecare primavara. Toamna il seaca de seva din ce in ce mai usor. De mult timp isi asteapta sfarsitul visand la bucuria stolului de pasari cantatoare. Insa  doar un cuc tanar  s-a oprit din zbor la el  intr-o zi de iarna si de atunci isi doineste singuratatea in crengile uscate in apusul zilelor.

-Eu m-oi duce fara teama sa il vad si sa ii mangai ranile adanci.

-Ai si facut-o nepoate, ascultandu-i povestea ca sa stii s-o doinesti mai departe…

Celor care au-trecut, celor care-au vazut, celor care-au stiut

Celor care tanjesc, celor care iubesc, celor care doresc

Celor care asteapta, celor ce se desteapta, celor care se-ndreapta

Celor care ofera, celor care mai spera, celor care adera

Celor ce vor veni, celor ce vor privi, celor care vor sti:

Bucura-te de acel fulg de nea pe care l-ai prins in palma, de raza de soare care te mangaie, de stropul care te uda, bucura-te de peisajul pe langa care treci, este un moment unic, nu se repeta in timp, niciodata nu va mai vedea nimeni exact ceea ce vezi tu, tu de aici, din acest punct, in acest precis moment , sub acest nor sau soare, la aceeasi ora. Vezi ceva ce doar tie ti-a fost dat, asculta cantecul momentului unic, simte importanta clipei. Poate maine vei vedea acelasi lucru din acelasi loc, dar va fi alt timp, din peisajul de azi va lispi o frunza, o pasare, un nor, un gand, sau poate vei lipsi tu si il va vedea doar gandul. Amintirea. Calatorim in timp, calatorim prin lume, vedem locuri frumoase si persoane frumoase, luam la plecare amintiri frumoase, dar lasam in schimb bucati de viata. Mai tarziu ne vrem viata inapoi si alergam dupa bucatile noastre lasate ca sa o intregim. Si fiecare petic de viata ne cheama si ne atrage, dar vom fi rupti, vom fi ca pasari migratoare ce isi doresc marea calatorie spre locuri mai frumoase, am vrea sa lasam toamna si sa mergem catre primavara. Intr-un final doar radacinile vor mai avea suficienta putere sa ne cheme, insa nu ne vor lasa compromisurile. Bucura-te de acest moment, bucura-te de acesta persoana, bucura-te de acest loc. Ia cu tine bucati din viata lor ca poate intr-o zi aceste locuri si aceste persoane vor veni la tine sa le caute, sa isi intregeasca viata.

Este luna Craciunului, a sarbatorilor, a cozonacilor, a mosilor, a bunicilor care isi asteapta nepotii, dar mai presus de toate este luna cadourilor. Si de ce nu a serbarilor? Alea organizate de invatatoare cu elevii lor micuti. Tocmai lor doresc sa le dedic acest articol.

Invatatoare? A, modelul acela de fiinta cu chip dragut, zambet etern, vorba blajina si gesturi frumoase.

Unde se fabrica oare? Eu cred ca la Fabrica de Bucurii, pe baza unei comenzi speciale, la cererea tuturor copiilor.

Trebuie sa aiba un zambet intiparit pentru totdeauna pe chip, o aura de sfant in jurul capului, trei perechi de maini cu care sa cuprinda pe toti copiii clasei odata si daca este posibil in poala ei sa se aseze cu totii, la fiecare pereche de maini sa ii corespunda alta de ochi: una la spate, alta care sa vada prin ziduri si usi si cea care te priveste si te intelege fara sa ii spui nimic. Mainile sa ii serveasca de pieptene pentru suvite rebele, iarna sa ii fie intotdeauna calde.  Sa aiba nervii de otel, gandirea rapida, raspunsuri speciale la oricate intrebari puse din 10 in 10 si putere de convingere supraomeneasca. Trebuie sa convinga pe toti copiii ca picioarele sunt facute pentru mers nu pentru lovit, scarile sunt facute pentru a coborî etaje nu sunt locul unde sa iti impingi colegii, ca trebuie sa se spele pe maini inainte de masa si pe dinti inainte de culcare, ca plastilina, creionul si jucariile nu se mananca. Sa fie capabila sa repete ceva 30 de ori pe zi, cinci zile pe saptamana. Sa scrie o tabla intreaga cu o creta cat unghia si sa o stearga cu un burete cat degetul. Sa opreasca un concert de 100 de decibeli intr-o fractiune de secunda. Sa fie usor de intretinut, sa nu aiba nevoi speciale si daca se imbolnaveste, sa se vindece singura. Vorba ei blanda sa vindece totul, de la cucui si zgarietura pana la dureri sufletesti, mangaierea sa sä usuce lacrimile instantaneu. Sa dispuna de cantitati infinite de servetele si buzunare. Sa ajunga prima si sa plece ultima, sa stie numele si chipul tuturor fratilor si parintilor. Sa fie moale si darza, sa judece si sa ierte, sa tipe in soapta si sa certe doar cu o incretitura a fruntii. Sa aiba senzori speciali care sa o informeze unse se afla si ce fac 30 de copii de-odata si doar cu o privire peste toti sa stie cine este vinovatul. Sa stie sa imparta doua prajiturici in 30 si sa mai si ramana.

Ceea ce  nu stiu sa ceara micutii este dispozitivul de control pentru situatii de dezamagire, durere, suparari, intristare, uitare nemeritata, piedici puse de viata, bucurie, nedreptate.

Asa ca de la fabrica o doteaza mereu cu o supapa de suprapresiune si doar asa poate sa revina la normal in cel mai scurt timp… lasand sa ii cada o lacrima.

Am fost un fir de iarba,
Dar  nu langa carare , ceva mai departat
Am crescut la umbra
Nu prea falos, nici prea inalt
M-au pascut necazurile,
M-au cosit supararile
Am ramas frant de dureri
Pana m-au trezit lacrimi de roua
S-au abatut asupra mea furtunile vietii
M-au inecat apele viitorului,
M-au calcat viiturile necunoscutului ,
Au incercat sa ma smulga vijeliile iluziilor
Apoi am simtit seceta dragostei
M-am indoit pana la pamant
Si am ramas aproape frant de suferinta
Pana m-au trezit lacrimi de roua

M-am bucurat de zilele cu soare
Cand aveam alaturi pasari cantatoare
Pe care le vazusem crescand
Intr-un cuib alaturat
Si am ramas doinind in vantul sortii
Cand au zburat
Mi-am privit trupul garbovit
In oglinda unei ploi reci de toamna
Sub lumina unui fulger intarziat
Apoi am vazut in departare norii cenusii ai uitarii
Am simtit nemiscarea
Am contemplat albul infinit,
Care acum m-a coplesit
De-aici nu m-or trezi lacrimi de roua.

Suflet sensibil, vorba duioasa, zambet curat,

fruntea senina, lacrima pura, capul plecat,

mana intinsa, umarul liber, gest cumpatat,

sfatul cel bun, privirea calda, gandul curat.

Pentru toate florile

ce n-am putut sa-ti daruiesc,

pentru toate clipele

ce n-am stiut sa iti vorbesc,

pentru toate momentele

ce n-am stiu sa te privesc,

pentru toate minutele

ce n-am putut sa te-nsotesc,

pentru toate orele

ce n-am stiut sa te opresc,

pentru toate zilele

ce nu ti-am spus cat te iubesc,

pentru toate noptile

ce n-am stiut sa te gasesc,

pentru toate lunile

ce n-am putut sa iti zambesc,

pentru toate dätile

ce as fi vrut sa te-ntalnesc,

pentru toate visele

ce n-am putut sa-ti implinesc…

……………………………………..

ce n-am stiut sa pretuiesc…

MÄ IARTÄ!

 De luni de zile toata suflarea orasului astepta nerabdatoare marele eveniment, semimaratonul national, organizat in fiecare an de catre alt oras. Un grup de elevi de la institutul sportiv se pregateau intens in toate zilele, era o pregatire contracronometru, performantele lor nu erau cele mai bune, dar profesoara reusea sa ii motiveze si sa antreneze intens, ii distra mult cu felul ei de a le da startul deschizand bratele catre cer si zicand: zburati! soimii mei!. Elena era profesoara cea mai iubita din institut, probabil singura profesoara de sport din toata urbea. Ei o numeau cu drag „antrenoarea”. Insa de doua zile parcul orasului, locul unde mereu se antrenau, era martorul unui antrenament haotic. Jumatate alergau, jumatate erau asezati; unii tristi, altii tacuti. O priveliste cu tineri fara energie. Lipsea Elena. Antrenoarea era internata in spitalul orasului de cateva saptamani si i se diagnosticase o boala incurabila la ficat, cu posibilitati de supravietuire numai in caz de transplant. O operatie costisitoare pe care modesta familie a Elenei nu si-o putea permite. Sfarsitul  de saptamana se apropia si vineri era zi de vizita, ziua dinaintea semimaratonului. Vizita nu putea fi mai trista, tinerii erau distrusi, lacrimile jucau in toate privirile, cuvintele nu se articulau. Elena era palida, dar zambitoare. Desi pregatise atatea discursuri pentru cand ii va avea langa ea ca sa ii motiveze, nu era capabila sa inceapa niciunul. Doar ii mangaia pe fiecare ca pe copiii ei, le spunea vorbe linistitoare si le amintea ca medicina a evoluat si poate sunt si alte posibilitati de tratament. La despartire unul dintre tineri o intreaba cu ochii in lacrimi:

– O sa ne dati startul maine?

– O sa fie cea mai mare placere din viata, raspunde realizand apoi repede ca fereastra spitalului ei este cateva sute de metri mai in spatele liniei de start si in felul acesta ei or sa plece in dezavantaj fata de restul alergatorilor. Oricum ea le-a daruit deja medalii. De gatul fiecaruia atarna o medalie simbolica din care lipseste cate o bucatica, ca niste inimi separate pe care le poarta indragostitii. Le pregatise special si ca sa nu devina niste obiecte banale pe care sa le uite, taiase cate o bucatica sa isi aminteasca mereu ca partea care lipseste era la ea.

Dimineata urmatoare coloana de oameni si masini se intinde pe 21 de kilometri, terminandu-se afara din oras. Este ora vizitei, un medic carunt se apropie de Elena langa fereastra si urmarindu-i privirea in tacere vede jos un grup de sase tineri asezati ca pentru start.

-Zburati! Soimii mei! Mainile ii cad apoi ca obosite…In sinea ei stie ca este ultima data cand ii mai vede alergand.

-Au mai alergat vreodata un maraton? intreaba doctorul.

-Un maraton intreg nu, un semimaraton ca asta da, dar nu in asa conditii de concurs.

O ora si trei minute mai tarziu pe linia de sosire, locuitorii orasului vad cum primii trec trei tineri deodata, luati de mana, ca niste frati.

-Au deja medaliile puse la gat, observa un reporter care transmite in direct momentul. Toti ii felicita si ii aplauda, reporterii incearca sa obtina interviuri si informatii despre tineri, dar ei cauta nerabdatori printre alergatori. In sfarsit au ajuns si ceilalti, se privesc complice cu totii si pornesc zambind alergand inapoi catre oras. Masini de reporteri si sponzori organizatori ii urmeaza frenetic si canalele de televiziune fac ecou de povestea grupului de viitori sportivi de performanta si a profesoarei bolnave.

Medicul cel carunt este singur la fereastra spitalului si vede acum pe locul de start al celor sase tineri masini de televiziune si o noua linie de sosire improvizata unde vor termina primul maraton din viata lor. Cu lacrimi in ochi ii urmareste sosind…”zburati!soimii mei”.

Este singur in camera, pe Elena o pregatesc pentru un transfer cu elicopterul sponzorilor maratonului catre un spital din capitala unde va trece in lista de asteptare pentru transplant. Adevaratele medalii sunt cele care valoreaza o viata.

Celor plecati departe si celor carora se gandesc sa plece le ofer aceste cateva randuri, unora ca sa le aminteasca de acel moment si altora ca sa faca orice sa il evite:

Voi lasa in urma totul, de dragul tau si voi calatori departe, departe de aici. Voi pleca cu vina apasandu-mi inima si tot bagajul imi va fi o petala uscata intre filele necitite ale cartii vietii, un sarut, o mangaiere si un „pe curand”. Un bagaj usor sa pot ajunge repede departe peste mari. Aminteste-ti cand vei trece plangand prin gradina noastra de flori ca ziua voi trai gandind la zambetul tau, iar noaptea ma voi lasa insotit de astre stiind ca steaua ta imi va lumina drumul. Plec departe de aici cu amintirea ta vie si iti promit ca intr-o zi de maine voi reveni. Iar cand destinul imi va fi incercat de pietrele drumului, voi sti ca voi fi lasat in urma tot ceea ce imi era drag si poate nu-l voi mai vedea vreodata, dar voi fi cautat un loc pentru tine unde cerul si marea se unesc; departe peste o alta mare este un loc unde soarele straluceste in fiecare dimineata mai puternic si atunci, acolo cu mainile mele si dragostea ta vom construi un nou viitor. Atunci vom sti ca cerul-timp si marea-viitor s-au unit.

Mi-am facut ghetutele cu crema si le-am lasat langa usa sa vad cu ce ma surprinde Mos Nicolae. Ma gandesc, cu inima stransa ca undeva in Africa un copilas numit Ubangui si-a scos frumos papucii – facuti din doua sticle de plastic din care a scos aerul si le-a pus din nou dopul, le-a ingaurit cu sarma, le-a pus drept curele doua fasii dintr-o camasa veche si in loc de catarama un nod – apoi i-a scuturat de praf si i-a lasat langa casa care este si camera unde doarme intreaga familie. Ceea ce nu stie copilasul este ca deja se apropie de el mai multi „mosi”, care ii vor aduce maine dimineata gloante, moarte si durere, caci tocmai am citit un articol in care scrie ca trupe franceze au trecut frontiera intre Camerun si Republica Centroafricana. Oare asa cadou fac politicienii nostri europeni in aceasta noapte sfanta? Razboi ?

Maine, in ziua de Mos Nicolae vom vedea la stiri durerea parintilor care isi conduc copilul pe ultimul drum, maini tremurande ale mamelor care mangaie pentru ultima data trupul rece al fetitelor lor, lacrimile copiilor orfani care nu vad viitor fara parintii lor, suspinul celui caruia nu stie daca sa multumeasca pentru ca a ramas in viata sau sa-si planga fratii pè care tocmai i-a pierdut, frangerea batranilor in fata mortii vlastarului celui mai tanar al sangelui lor, nadejdea batranetelor lor. Vom vedea oameni fara sperante, lacrimi in loc de zambete, disperare… soarele acoperit de fumul si praful exploziilor.

Asa ca ma grabesc sa ii cer mosului sa treaca pe calul sau alb pe langa casa mea si sa duca pace la casele care se vor trezi maine dimineata sub gloante. Nu stiu daca este un razboi pe motive economice, politice sau religioase, caci ideea mea economica e simpla – daca ai, ajuta pe cel care nu are ;  politica mea e simpla – construieste nu distruge ; si religia mea e si mai  simpla – fii bun.

Mosule, asa cum in urma cu aproape 2000 de ani ai salvat pe cei trei osanditi la moarte, infaptuieste o minune si salveaza si pe acesti osanditi!!! Lasa-i cadou lui Ubangui un soare fara fum si praf, sa se bucure de lumina zilei de maine.

Este dimineata Craciunului , o dimineata rece cu un cer innorat ce sta sa planga ca intr-o zi de toamna tarzie. Nea Ion s-a trezit de dimineata sa mearga la cimitir sa puna tamaie si lumina la capul mortilor si sa dea ceva de pomana pentru sufletul lor. Merge grabit ca a intarziat mult cu treburile gospodariei. In fata casei lui Ghita carciumarul vede o mogaldeata pe un butuc de lemn. Este Pavel, betivanul satului, lumea din sat ii spune al lui Stan; cu o sticla in mana pare ca deja a cerut de pomana de la vreo babuta care a terminat de tamaiat. Nevasta lui a murit de doi ani si copilul lor a stat cu bunica o vreme, dar s-a dus si batrana la scurt timp si de atunci locuieste cu tata-sau. Il saluta, dar nu primeste vreun raspuns, aburii betiei l-au surzit. Intra in cimitir privind in stanga si in dreapta, citind pe cruci numele celor dusi si revazand franturi de imagini cu fiecare, vorbind ca pentru sine. „Aici odihneste…Costin Bazdoaca , hm! percitorul care lua porcii din cotet la cei care nu puteau sa plateasca; familia Ionascu, vecinii mei de la pamantul din deal cu care seceram impreuna; Niculae Tataru, leatul meu din razboi”. Dupa alte cateva morminte se opreste la crucea sotiei sale, o atinge cu mana zaboveste o vreme, apoi ingenuncheaza piciorul drept si spune bland cu un nod in gat:

-Am venit Mariuca, tot singur fara copii. Cel mare nici nu stiu daca o mai fi insurat, iar pe nepoti nu i-am vazut anul acesta, or fi crescut mari. Batranetea ma apasa si mai acu vreo cateva nopti am visat o apa neagra, poate data viitoare ma aduce parintele, dar macar asa ti-oi aduce si copiii si nepotii sa ii vezi…

Ramane asa cateva minute timp in care pune tamaia si aprinde lumanarea. Apoi se ridica cu ochii inca in lacrimi. Ceva mai incolo un copilandru chircit langa o cruce il priveste parca nedumerit ca un batran plange.

-Al cui esti, mai nepoate? Astepti pe mama-ta?

-Sunt baiatul lui Pavel al lui Stan. Mama mea este ingropata aici si am venit sa o rog sa imi faca si mie sarmale, spune copilul tremurand de frig caci este imbracat in niste haine ponosite si subtirele.

-Pe tatal tau de ce nu il rogi sa iti faca?

-Apai el este tot plecat de acasa si acum cu sarbatorile nu o veni numai noaptea tarziu sa doarma si imi este frica sa ii zic ca se supara.

-Dar cum te cheama, mai nepoate?

-Ion, dar bunica imi spunea Noni.

Batranul se apropie de copil in tacere si pune langa cruce la picioarele lui o bucatica de tamaie fumeganda si o lumanare aprinsa. Apoi isi descheie cojocul si il lasa pe umerii baiatului. Simte cum un strop mare de ploaie ii cade pe frunte si copilul il priveste cu un zambet intinzand mana intr-o parte. Batranul crede ca vrea sa ii ceara de pomana si cauta catre cosul cu mancare pe care l-a lasat in spate. Dar Noni intoarce capul intr-o parte primind in parul ravasit o adiere de vant.

-A venit, este aici…

-Cine mai Noni?

-Mama. Bunica imi spunea sa nu fiu trist ca mama a murit, ca atunci cand imi adie vantul prin par este mama mea care ma mangaie…

Apoi retrage mana pe care a cazut stropul de ploaie pe care il astepta.

-…Si cand cad stropi de ploaie sunt lacrimile mamei mele, caci asa plang mamele de acolo din cer – continua copilul.

Batranul pune o mana pe spatele baiatului indemnandu-l bland:

-Hai sa mergem acasa mai Noni ca eu am pregatit sarmale pentru copiii a caror mama este sus acolo in cer.

Chipul copilului se lumineaza si incearca sa inteleaga mai bine ce a vrut sa spuna mosul, dar gandul la sarmale ca ale mamei il impiedica sa se mai preocupe de talcul acelor vorbe. Pornesc amandoi tacuti pe poteca dintre cruci, baiatul gandindu-se ca mama sa i-a ascultat rugaciunea, iar batranul fericit ca are cu cine petrece sarbatorile. Ploaia incepe sa cada mai deasa si batranul il tot indeamna:

-Hai mai Noni, ca se pare ca au mai venit si alte mame sa isi planga copiii… Stropi si adiere, lacrimi si mangaiere…

Este timpul amiezei si nea Ion a iesit pe prispa casei sa se bucure de lumina soarelui. Este un soare cu dinti ; norii de noaptea trecuta s-au risipit, dar au lasat o patura groasa de zapada. Dintr-un colt de paine ii arunca din cand in cand lui Mandache cate o bucata. Acesta o gaseste mai mult dupa miros caci vederea i-a slabit de tot. Deodata o bucatica mai mica de paine zboara peste prispa la cativa metri, in zapada. Mandache il priveste intrebator daca trebuie sa se duca in zapada dupa bucatica de paine. Nea Ion ii da ce a mai ramas din colt, linistindu-l:

-E un soricel , mai Mandache. Era inghetat si infometat si venise sa ne ceara ajutorul. Nu trebuie sa fii indiferent la nevoile celor din jur. Sa iti spun povestea unui soarece pe care nu l-a ajutat nimeni.

-Acel soricel locuia intr-o casa. Intr-o zi pe cand se intorcea din gradina, unde se ospatase cu seminte de dovleac a vazut trecand peste pragul casei un mic sarpe. Pentru el era insa cea mai mare amenintare. Speriat alearga in ograda la curcan ii spune ce a vazut si il roaga sa il ajute:

-Daca te infoi odata la el si il ameninti cu pintenul tau il alungi imediat.

-Nu e treaba mea ca nu poti intra tu in casa, spune curcanul si isi continua mersul sau arogant.

Soricelul cere ajutorul porcului sa il arunce pe sarpe afara din casa cu râtul sau cel puternic si vacii sa il ameninte cu coarnele sale si calului sa ii dea o copita sa il arunce cat colo. Dar toate animalele il refuza spunand ca nu le priveste pe ele acest lucru, ca nu au timp de nimicarii de astea, ca nu e o amenintare pentru ele fiindca pe aici nu traiesc serpi veninosi. Pe cand se intorcea trist si ingandurat o vede pe stapana casei trecand pragul, apoi speriindu-se de sarpe se impiedica si cade lovinduse cu capul de parapet. Stapanul sare in ajutorul ei calca sarpele, dar femeia nu isi revine in simtiri. In zilele urmatoare vin sa o viziteze rudele cele mai apropiate si omul trebuie sa taie curcanul ca sa le puna sa manance. Stadiul bolnavei se inrautateste si din ce in ce mai multi vin sa o vada si sa o pazeasca, asa ca omul taie porcul ca sa aiba ce le da oaspetilor. Intr-un final femeia moare si ca sa o poata inmormanta omul trebuie sa vanda calul,  iar pentru praznuirea pomenii se gandeste sa taie vaca.

-Vezi tu mai Mandache, daca esti indiferent si crezi ca nu te priveste pe tine necazul altuia se poate sa te afecteze vreodata ce se intampla cu el, caci viata asta este tesuta cu fire invizibile care ne leaga pe unii de altii.

Iarna se apropie pe furis strecurandu-se in ultimele frunze ale pomilor si suierandu-si vantul printre crengile orfane. O ploaie marunta si rece ameninta sa se transforme in lapovita si apoi in ninsoare ca in urma cu multi ani. Nea Ion a terminat treburile prin curte mai devreme decat de obicei privind mereu catre locul unde ar trebui sa fie soarele, asigurandu-se ca nu a trecut ora si nu intarzie. Iese din casa, isi aseaza palaria veche si isi indreapta spatele incovoiat. S-a pensionat de mult timp , iar palaria o pune numai in aceasta zi speciala, odata pe an. Masina veche il asteapta in garaj nefolosita ca si palaria. A scuturat-o si a pregatit-o toata ziua de ieri de parca ar fi trebuit sa o duca la parada, asa cum  o facuse in urma cu atatia amar de ani…Atunci avea si motiv : mergea sa isi ia pe cel mai bun prieten al sau sa isi puna dosarele de pensionare. Asa ca trebuia sa fie o zi speciala; ani de zile il luase cu masina si mersesera impreuna la serviciu; uneori mersese cu ei si baietelul – un inger balai pe care il vazuse crescand cu timpul; mereu se apropia de masina sa il salute cand tatal sau mai intarzia. Pune cheia in contact privind pe scaunul din dreapta dosarul special pentru actele de pensionare pe care il cumparase pentru amicul sau ca sa aiba dosare asemanatoare amandoi.

-Sa mergem, ca poate ne asteapta.

Asa spusese si in acea dimineata si asa spunea de ani de zile, in ziua cand mergea sa il ia. Caci de atunci, in toti anii facea acest drum, desi stia ca nu il mai asteapta nimeni pentru cä inima bunului sau amic incetase sa mai bata in seara anterioara pensionarii. Cand sunase telefonul cel vechi i se paruse ca o bataie de clopot de biserica, dar isi zisese ca era doar o parere. Insa vestea ce ii adusese acel apel inca ii umezea si astazi ochii batrani. Drumul i se pare din ce in ce mai lung cu fiecare an, dar il parcurge cu mintea invaluita in amintiri. Ajuns pe o ulicioara opreste langa un gard si priveste in ograda. Zgomotul motorului este destul de puternit, dar nu il opreste ca doar asa poate avea caldura in masina. Altadata nu il oprea pentru ca amicul sau deja il astepta pregatit.  Claxoneaza de doua ori asa cum facuse ani de zile, asa cum facuse in acea zi. Asteapta, dar nu vine nimeni. Mai priveste odata si parca vede un baiat balai apropiindu-se,  dar imaginea se risipeste repede si doar ierburile ude care au napadit gospodaria parasita de ani de zile ii intorc privirea uimite ca si vecinii care ies pe la porti. O lacrima ii aluneca printre cearcanele batrane si ii cade pe mana, rece ca un fior. O priveste si privirea ii aluneca din nou pe dosarul din dreapta care i se pare din ce in ce mai vechi.

-Unde o fi? se intreaba cu privirea pierduta. O vecina batranica agitä toiagul indreptandu-l parca in directia unde se aflä cimitirul, raspunzandu-i asa la intrebare cu un „cauta-l acolo” nespus.

-Stiu ca el este acolo , ii raspunde in gand, dar…unde o fi copilul ca vreau sa il intreb daca i-a vazut pe ai mei pe undeva…

„Nu am timp nici sa respir!”. De cate ori nu auzim asta de-a lungul unei saptamani? „N-am timp sa surad, daramite sa mai ma gandesc la fericire!” Bunicii nostri faceau totul manual si aveau timp pentru toti, erau atenti cu toate detaliile, petreceau frumos toate sarbatorile, nu te paraseau pentru ca au primit un „watsapp”, nici nu se ridicau de la masa pentru un „beep”. In timpurile noastre avem la dispozitie toate tehnologiile, o gramada de masinarii lucreaza pentru ca noi sa avem mai mult timp, dar ziua este din ce in ce mai scurta: avem telefon in orice moment la indemana, dar nu sunam pe cei dragi cu lunile, avem electrocasnice performante care fac toata treaba pentru noi, insa noi nu avem timp nici sa trecem pe acasa, avem lifturi care ne urca etajele blocurilor foarte repede, insa cand suntem sus uitam de unde am plecat; avem harti electronice pe masini straine rapide, dar suntem tot intarziati si pierduti, avem pana si detectoare de miscare care sa aprinda becul sau il aprindem cu o bataie din palme, dar oricat me-am misca si am  aplauda se pare ca nu ni se aprinde un bec special pe care il mai numim si „fisa”. Totul se face rapid; va amintiti de tasta FF de la vechile casetofoane? Limba romana nu era pregatita pentru asa ritm de viata , dar au avut grija istetii: coffee to go, fast food, non stop, shortcut, job, HR, wash&go… Tot inainte vrednici pionieri, dar spus in varianta „english”. Amintiti-va ca in ziua de azi putem recupera orice, mai putim timpul. Nimeni nu ne va da inapoi clipele pe care nu le-am petrecut cu cei dragi, pe care nu le-am daruit copiilor, pe care nu le-am folosit sa spunem un „multumesc”, un „iarta-ma”, un „te iubesc”. Nu putem trai ce nu am trait si vom pierde mai mult timp in cautarea timpului pierdut. Nu uitati ca desi este infinit, dispunem de foarte putin.

Faceti cel mai frumos cadou: daruiti timp si daruiti-va timp petru suflet! Cautati in locul cel mai curat al inimii caci acolo va veti regasi zambetul, uitat intr-o etajera, pus intre bucurie si speranta, scoateti-l la suprafata si el vä va lumina. Daruiti-l celor apropiati, insotiti-l cu o mangaiere si veti lua inapoi fericirea, in forma unei sclipiri speciale a ochilor inainte de a se transforma in lacrima de bucurie. Sa simtim ca timpul a trecut cu folos…Eu v-am daruit nitel scriind aceste ganduri si voi mi-ati daruit la fel , citindu-le. Va multumesc, va daruiesc un zambet. Sa aveti timp!

Este ceva cu care nu ne nastem, nu se mosteneste genetic, nu se domina niciodata in totalitate si il invatam si exersam toata viata. Raneste si vindeca, pierde si salveaza, inalta si coboara, inchide si deschide, leaga si desface, aduna si imprastie, linisteste si agita, adoarme si trezeste, intristeaza si bucura, pune si ia, uneste si separa. Poate fi sageata sau scut , tunet sau mangaiere, gheata sau soare, furtuna sau adiere, punte sau prapastie, pedeapsa sau rasplata, castel sau ruina, zambet sau lacrima, zbor sau serpuire, haos sau ordine, suis sau coborâs, murmur sau tumult, supunere sau revolta…  Cuvantul este informatie, cunostinta, invatare, intelepciune, rabdare, iubire, fericire, credinta, speranta. Il necesitam, il cautam si il asteptam. Insa mai presus de toate cuvantul este al fiecaruia, este persoana insasi caci atunci cand unul isi „da cuvantul” isi da totul: imaginea, credibilitatea, seriozitarea, increderea,convingerea, personalitatea, respectul. Dar ce se intampla cand lipseste? Tacerea e ca mierea? O imagine valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte? Un gest sau o privire spune totul? Imaginea si gestul sunt lipsa cuvantului insa si ele spun ceva. Tacerea este si ea lipsa cuvantului, dar poate insemna obscuritate, intuneric sau … sfarsit.

          Din cand in cand viata ne aduce momente mai placute decat cele de zi cu zi, momente care ne fac sa uitam neajunsurile, supararile, sa uitam ca suntem saraci si in umila noastra nimicnicie sa ne simtim impliniti, admirati, zambitori, buni, respectati si respectuosi.  Am zis saraci , dar puteam sa zic bogati. Caci ce este saracia ? Lipsa bogatiei . Sau bogatia este lipsa saraciei? Un bogat singur se poate simti sarac si un sarac care isi vede copiii crescand se simte cel mai bogat. Multe lucruri nu sunt decat lipsa altora, precum raul este doar lipsa binelui, frigul nu este altceva decat lipsa caldurii (zero absolut este lipsa totala a caldurii -in timp ce caldura poate ajunge la mii de grade, frigul nu poate coborî de O Kelvin), intunericul este lipsa luminii, tacerea este lipsa cuvantului, moartea este doar lipsa vietii, tristetea este lipsa fericirii… Insa am sa ma opresc putin asupra uitarii. Exista uitare sau este doar lipsa amintirilor? Putem spune ca amintirea a ramas sau nu a ramas. Si daca credem ca nu a ramas uneori renaste ca un Phoenix, umplandu-ne de sentimente puternice, facandu-ne sa zambim si invingand uitarea. Nu exista uitarea, este doar adormire a amintirilor; si daca ne lipseste bogatia, caldura, iubirea, fericirea, niciodata nu ne va lipsi speranta trezirii frumoase a amintirilor, cand regasim ratacind pe carari de viata copilul din noi hranindu-se neobosit cu nectarul si ambrozia timpurilor pe care doar el cu criteriile sale le considera cele mai frumoase si le alege ca pe un manunchi ce il poarta si il mareste cu fiecare zi prin care trece. Ca o Ofelie („cea care salveaza”) el salveaza amintirile noastre si ni le va aduce ofrenda in orice moment. Sa nu ne lipseasca speranta si sa nu ne lipseasca in nici un caz copilul din noi , caci atunci vom fi saraci , sau nu vom mai fi bogati.

Un bun constructor lucra de ani de zile la un patron si intr-o zi i-a comunicat ca doreste sa se retraga, sa isi construiasca o casa a sa unde sa aiba timp pentru familie. Patronului i-a parut rau ca ii pleaca poate cel mai bun om al sau , dar l-a inteles. L-a rugat totusi ca sa ii mai construiasca o ultima casa  si il va lasa sa plece. Mesterul s-a apucat cu spor de aceasta ultima casa, dar pe masura ce trecea timpul se gandea din ce in ce mai mult la alte lucruri pe care le considera mai importante, chema sa il ajute orice coleg nepriceput care avea timp si pentru el , intarzia mult cu cofragele si nu mai supraveghea calitatea cimentului. Intr-un sfarsit cu chiu cu vai a terminat casa, cu pereti strambi, cu acoperis nesigur, cu materiale proaste… in fine – o lucrare de care ii era rusine de cum arata, dar spera ca patronul sa nu bage de seama toate defectele constructiei , ca o sa fie grabit sau preocupat de plecarea sa si totul o sa treaca neobservat. Si intr-adevar patronul a venit binedispus si luandu-l in brate, fara sa se uite la casa, i-a spus:

– Aici sunt cheile casei pe care ti-o doreai , este a ta dragul meu ti-o daruiesc din tot sufletul.

Asa se intampla cu viata fiecaruia dintre noi : o construim punand adesea material care nu este de calitate, o lasam pe mana altora ca si cum nu ne-ar mai interesa. Apoi , ca in exemplu de mai sus cineva ne deschide ochii si ne face sa intelegem ca acesta este locul in care trebuie sa traim. Uneori este tarziu sau imposibil sa o refacem si gandim ca daca am fi stiut am fi facut-o perfecta. Acum stim: oricare dintre noi este constructorul, fundatia pe care o turnam azi este a viitoarei case a sufletului nostru, locul unde vom locui maine. In fiecare zi batem un cui, punem o tigla, sa facem in asa fel incat sa ne mandrim cu lucrarea noastra nu sa ne fie rusine de ea…

Cortegiul funerar iesise din sat si se apropia de o colina incarcata de flori palide. La poalele ei, jur-imprejur se zareau stalpi de lemn, ca o padure de arbori tineri retezati la aceeasi inaltime de o mana nevazuta . Toti mergeau in liniste, purtand in maini mici jucarii cioplite in lemn, cadouri pentru batranul … cum se numea? Inca nu auzisem pe nimeni pronuntandu-i numele , pentru ca fiecare in numea intr-un fel: unul al doilea frate al meu , altul amicul meu , altul al doilea tata al meu, desi unicul familiar de sange era Dariana, nepoata lui. Si ea purta in mana un cadou, era singurul diferit de celelalte, era o fotografie. Intrebasem de ce ii duc jucarii batranului si imi spusesera doar „ca sa stie ca nu am uitat”. Nu am vrut sa aflu  mai mult,  in acel moment nu intelegeam. Ajunsesem la primii stalpi. Nu se vedea vreo ridicatura care sa arate ca acolo se afla ingropat un mort, iar pe stalpi scria doar „Iosif, decedat in varsta de 2 ani”, „Maria, decedata in varsta de 3 ani” , si niste ani mai sus care nu stiam ce sunt. Ajunsesem … si pe stalpul lui scria ” 2005 2091 Gabriel decedat in varsta de 4 ani si jumatate”. Atunci un tanar care se afla langa mine cu o carte mica de lemn in mana se apropie si imi dadu un semn al intrebarii facut tot din lemn si ma indemna sa il las batranului :

-Sa mergem ca suntem ultimii , ne asteapta. Am pasit ca intr-o transa si am facut ce imi spunea tanarul. (…)

-Nu stiti sa socotiti varsta omului si il considerati copil, de asta ii aduceti jucarii? – am intrebat cand totul se terminase.

-Nu, mi -a raspuns. Socotim doar zilele cat a fost fericit in viata , iar „jucariile” sunt ca el sa vada ca nu am uitat cu ce ne-a ajutat pe fiecare. Pe unul l-a ajutat sa isi construiasca o casa, pe altul sa isi faca fantana. Pe mine m-a invatat sa citesc si mi-a daruit o carte; iar tie ti-am dat un semn de intrebare ca sa stie ca este de la cineva care nu l-a cunoscut si nu a inteles…

 Randunicile au plecat de cateva zile si vantul toamnei a inlocuit cantarile, iar adierea sa a ingalbenit frunzele si a intristat iarba. Cate un greier trist ii canta o oda toamnei in speranta ca ar putea intarzia-o , dar soarele se grabeste sa plece mai repede si este tot mai departe cu fiecare zi. Animalele se uita catre apus si pasesc agale catre casa gandind deja la nemiscarea alba si la cat de departe este iarba frageda. Nea Ion a iesit sa le astepte de la pasunat si doar cainele cel batran il insoteste, mai mult orb decat chior. Il urmeaza pentru ca il  aude povestind cu glasul bland si vorba blajina cu care l-a cunoscut de cand era un catelandru, cand Ionica l-a adus acasa. Unde o fi Ionica? Si Maria? Si Gheorghita? Pe baieti nu i-a vazut de la moartea mamei lor , iar pe Maria de la pomana care a urmat la un an. Nea Ion isi continua povestea … ¨¨ ploua de cateva zile si pasarea isi dadu seama ca apa o sa inunde mica insula si cuibul sau, dar tarmul se afla prea departe ca sa poata face trei drumuri cu cei trei pui ai sai. Asa ca insfaca pe unul in gheare si fara a asculta strigatul disperat al celorlalti doi disparu in vazduh. Puiul ii multumi si ii promise ca daca o sa il scape de la inec o sa aiba grija de ea toata viata. Atunci pasarea ii dadu drumul si se intoarse dupa alt pui. Plangea si o implora sa nu il lase cel ramas in cuib , dar ea lacrima sange pentru ca deja suferise o pierdere. Cel de -al doilea pui ii promise si el ca daca il scapa de la inec o sa stea langa ea tot restul vietii sale si pasarea il lasa si pe acesta sa cada in apa. Si se intoarse pentru a treia oara; era deja obosita si nu salvase nici un pui. Nu stia daca va putea ajunge la tarm dupa atata efort… Se aseza sa se odihneasca pe marginea cuibului in care incepuse sa intre deja apa …. nu mai era timp de pierdut. Ultimul pui incetase sa o mai roage sa il salveze, zbuciumul si apa rece il sleisera de puteri. Atunci ea il intreba: „- O sa ma ingrijesti daca iti salvez viata?” Si el ii raspunse: „- Sa ma ierti maicuta mea , dar voi ingriji de puii mei.” Pasarea il lua in gheare si il salva multumita de raspunsul ce il auzise.

Vezi tu mai Mandache , tuturor animalelor le-a fost dat sa isi ingrijeasca de puii lor si sa uite de parinti doar omului i-a ramas acest dar , insa se pare ca de acum a intrat si el in randul animalelor…¨¨

O vacuta se apropie si ii linge mainile asteptand sa ii dea ca intotdeauna o ghijura pe care o tine ascunsa in buzunarul sumanului… Vantul toamnei se inteteste si soarele cade peste dealuri in departare. Nea Ion merge in urma animalelor pe cararea in panta catre casa, cu privirea in pamant atingand cu mana frunzele ierburilor inalte de pe alaturi asa cum facea cand urca cu Maria , Ionica si Gheorghita ca sa nu ii lase sa il intreaca la urcus; dar ei il ocoleau pe de laturi si ajungeau razand inaintea lui . Ridica privirea, dar nu ii vede inaintea lui , priveste pe de laturi , insa nu a trecut nimeni pe langa el ; se uita in urma si nu este nimeni … numai Mandache il urmeaza credincios.

„- Asa e Mandache, de acum a intrat si omul in randul animalelor…”

Gazeta de Sud a publicat un articol al Ancai Ungurenus despre comuna noastra. Felicitari Anca.

Citeste aici

         Am ales aceasta fotografie, dar poate fi oricare alta din oricare localitate a Romaniei. Poate fi o imagine oarecare, dintr-un sat sarac, imbatranit si uitat. Pentru unii insa este este imaginea unei transformari dureroase, un amalgam de amintiri placute invelite deja in mantia uitarii ca intr-o ceata indepartata din care se vad icoane din trecut. Chiar la baza imaginii ar trebui sa se aprecieze niste terase, care in urma cu mai bine de o jumatate de secol nu existau. Aci era o plantatie de pomi pe care o sadise bunicul la intoarcerea din razboi, sapand zi si noapte gropi mari unde voia sa lase , odata cu pomisorii fragezi amintirile cutremuratoare din razboi, punand fiecaruia imaginea unui camarad cazut… Mama si le aminteste cu vii plantate de CAP. Iar eu mi le amintesc cu cireada de vaci a colectivului legate pe fiecare seara de catre ingrijitori de niste stanoage improvizate. Copiii mei le vad asa, sterpe si napadite de ierburi.

Sus in dreapta se vedea cu ani in urma livada de pomi a Orodelului, un loc plin de viata cu arbori roditori: piersici, pruni , ciresi, visini; azi un teren impartit in sute de parcelute de 10-12 ari fiecare, cu sute de proprietari, fara urma de pomi si fara vreun viitor.

In mijlocul imaginii se apreciaza un verde mai intens, pe acolo trece Baboia noastra… paraul care in urma cu 30 de ani uda gradini roditoare , balta in barajele careia am invatat sa ne scaldam; azi formeaza albia stearpa a digului Orodelului, un proiect ambitios care nu a reusit sa schimbe in bine viata orodelenilor, insa si-a cerut ca orice mare constructie sacrificiul sau de sange: viata unui tanar de 21 de ani, Soreanu Florin. In stanga drumului ce unea digul cu plantatia de pomi , ascuns privirii trecatorului inconjurat de o mantie de rugi plini de mure se afla „stiubeiul” , un mic izvor cu apa limpede.

In stanga imaginii se afla „Tuturoaiele” , izvoare naturale care au stamparat setea multor generatii. Si in fata lor se afla candva cazanul satului , mai tarziu mutat in spatele barajului digului, baraj din care se mai apreciaza doar „calugarul” ca o fantoma a trecutului ,ce refuza sa dispara. Cazanul insa a disparut, cu toate instalatiile, tevile si constructiile sale.

In departare continuand vadul sec al Baboiei, se vad carierele de piatra si fantana cu cumpana a lui Ita unde altadata se aflau turmele de oi ale zootehniei si de unde, dupa ploi mergeam sa adunam ciuperci.

Locuri care astazi nu mai spun nimic nimanui … triste , parasite , lipside de viata, uitate – au fost candva locul unde s-au indragostit persoane, unde s-au legat prietenii, unde s-au faurit amintiri, unde s-au admirat rasarituri si apusuri de soare… A secat Baboia si „stubeiul” si „tuturoaiele” si-au imputinat debitul. Oare asta sa fie civilizatia? Oare asta inseamna ca evoluam? Oare nemurirea s-a nascut la sat?

24 de iulie 2013. Orasul Santiago de Compostela, Galicia, Spania este pus la punct pentru sarbatoarea patronului , Sfantul Santiago. Pelerinii sosesc din toate colturile lumii : unii cu avionul, unii in transport auto, altii pe jos dupa ce au facut „drumul lui Santiago” ,  orasul este plin de viata, cu securitatea si seviciile de asistenta dublate. In statia de tren de mare viteza familii intregi isi asteapta parintii, copiii, sotii, fratii si surorile pe care nu i-au vazut de mult timp si cu care au planuit o sarbatoare de neuitat. Se uita nerabdatori la ceas 20.41 , mai sunt doua minute si vor potea tine in brate persoanele iubite, vor rade si vor canta impreuna , isi vor spune bucuriile si necazurile,  realizarile si proiectele , isi vor face surprize si cadouri… Si privesc din nou la ceas … au trecut cele 2 minute … trenurile AVE nu intarzie niciodata fara sa fie anuntata intarzierea… Incep sa se priveasca intrebatori… incep sa apara primele telefoane puse la ureche asteptand conexiunea cu cei din tren … nimeni nu primeste raspuns …. in oras izbucneste un zgomot asurzitor de sirene de toate serviciile de urgenta : pompieri, ambulanta, crucea rosie , politie … megafonia garii anunta ceea ce nimeni nu doreste sa auda: trenul pe care il asteptau nu va mai ajunge niciodata.

Sarbatoarea s-a transformat intr-un funeral, fericirea in durere, bucuria revederii in disperare …

La 20.41 , doua minute inainte de ora de sosire, la 4 km de gara trenul de mare viteza a iesit de pe sine la ultima curba, cu o viteza de 190 de km pe ora. In tren calatoreau 218 persoane. In accident au rezultat moarte 78 de persoane si ranite 140.

O lacrima si o lumanare pentru cei morti , un gand bun pentru raniti sa se recupereze grabnic, condoleante familiilor , felicitari voluntarilor si serviciilor de urgenta. O zi de mare tristete…

Video impactant. tren de Santiago

Primavara. Primele fire timide de iarba se ridica din letargia iernii, primii muguri de pomi se misca pregatiti sa se deschida vietii, natura intreaga se trezeste si cauta in fiecare an lucrul cel mai important al existentei : LUMINA. Si tot in primavara , noua oamenilor ne soseste Lumina Sfanta, diferita, plina de speranta ca un dar si o promisiune a credintei noastre. Este speranta in mai bine , o innoire spirituala, cautarea linistii sufletesti de care avem nevoie , cautarea unui echilibru sufletesc care sa ne duca la ganduri bune. Si o gasim in cozonacul bunicii, in ouale rosii, in Pastele stropite cu vin, in sacrificiul mieilor. O aducem acasa intr-o lumanare tremuranda ca speranta noastra de mai bine, de fericire , de sanatate. Deschidem usa casei si ne bucuram ca am facut primul lucru bun din acest nou inceput: am adus lumina in locul sfant al existentei noaste si am adus primul cuvant al acestei zile sfinte, Hristos a inviat!

Filip Simona sau Miruna cum ii spun toti, este o fetita de 11 ani, din Dolj, comuna Orodel, sat Bechet care lupta pentru viata ei. In urma cu 1 an s-a descoperit ca are nevoie de un transplant de rinichi si de atunci merge la Bucuresti pentru hemodializa. Pagina ” O sansa pentru Miruna” este creata cu scopul de a cere ajutor pentru salvarea vietii micutei!!! Ne alaturam si noi. Cont Euro:RO35RNCB0746131665900002 Cont Ron:RO62RNCB0746131665900001.

Desi istoria infiintarii Romei ne spune ca fundatorii ei se trageau dintr-o zona unde se vorbea limba traca ( infranta cetate Troya) si definitia „latini” („latinos”) in spaniola (vezi Wikipedia) ii descrie ca un trib care se tragea din Europa central Danubiana, putini stiu sa spuna lumii intregi ce inseamna asta.

In sfarsit o persoana dezinteresata, a stiut sa vada adevarul pe care istoria il ascunde si nu vrea sa il  recunoasca. Miceal Ledwith  a făcut o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. Intr-un interviu acordat domnului Cristian Muresanu de la TVR Cluj in decembrie 2012, el a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche (limba pe care o vorbeau dacii) nu invers, cum se credea până acum! Miceal Ledwith a fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea , unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)”. Această declaraţie o puteţi vedea pe internet, la adresa http://www.youtube.com/watch?v=Nue1A3PoJrg , minutele 51.00 – 53.00.

In ziua de 25 martie toti ortodocsii sarbatoresc Blagovesteniile sau Venirea berzelor.Anul acesta in loc de berze ne-au venit fulgi de zapada.

Speram ca informatia aceasta sa fie de ajutor cat mai multor familii disperate care au nevoie de ajutor.

http://www.saveachildsheart.org

In aceasta pagina de internet veti gasi detaliile unei clinici din Israel care apartine unei fundatii care plateste operatii pe cord pentru copii. Se asigura toate cheltuielile de transport si interventia chirurgicala.

Daca dumneavoastra cunoasteti altfel de familii care necesita sprijin nu ezitati sa va puneti in contact cu noi.

Cea mai mare criza financiara pe care a suferit-o vreodata planeta a aparut datorita lipsei de incredere. Cei care sunt in materie ne vorbesc de „incredere pe piata financiara”, cei care nu stim prea bine ce este asta ne-o traducem prin lipsa de camatari, lipsa de credit, nu se mai dau imprumuturi. Dintr-odata au disparut lichiditatile, pentru ca nemaifiind incredere toate bancile isi tin banii acasa sau bine investiti nu ii mai dau la vecini si la cei care cer imprumut.  A fost atat de contagioasa incat a stranutat America de Nord si s-a imbolnavit Europa, a luat febra Asia si a zacut la pat America de Sud, dar cea care continua in stare grava este suferinda Africa. Recentele schimbari din Tunisia, din Egipt, razboiul din Libia, inceputul de razboi civil din Coasta de Fildes parca ar fi provocate de o mana invizibila care muta flacara razboiului si a violentei din tara in tara. Internetul si informatia, dar si dorinta de libertate au dus la profundele schimbari in mentalitatea intregii planete in acesti primi ani zbuciumati ai noului mileniu. Dar mai presus de toate apare din nou neincrederea insamantata atat de bine de-a lungul ultimilor 30 de ani de cei care vor sa conduca lumea dupa zicala „divide et impera”, numai ca azi nu se mai urmareste dezbinarea unei tari, ci s-a trecut la dezbinarea altui nucleu mai mic decat tara, la dezbinarea amicilor, familiei, rudelor, vecinilor; sa nu mai fie nici urma de incredere, nimeni sa nu mai aiba incredere in nimeni. Politicienii zilelor noastre sunt depasiti de evenimente, vezi cazul Japoniei, un popor demn de exemplu. De la valul de atentate din anii trecuti care au facut sa ne ferim si de umbra noastra, pana la atentatele financiare din zilele noastre si pana la atentatele contra painii noastre din viitorul apropiat de catre marii speculatori bursieri(vezi bursa „futures”), cu toate efectele lor – criza Greciei, Irlandei, Portugaliei, masurile de securitate in SUA, razboaiele din Irak, Afganistan, scumpirea graului, a aurului, viitoarea scumpire a aurului si a chocolatei – ar trebui sa ne faca sa gandim ca totul este planuit si ca doar recuperarea increderii in noi insine, in apropiatii nostri, in familia noastra, in amicii nostri(si chiar sa incepem sa ne aratam increderea si in cei pe care ii cunoastem mai putin), ar duce la o redresare a situatiei si la o speranta mai buna de viitor. Fara recuperarea acestei increderi pierdute vom continua in deriva singuri contra tuturor si nu vom putea supravietui pentru ca definitia noastra ca Homo sapiens sapiens este de „fiinta sociabila”. Daca nu mai suntem sociabili nu mai suntem oameni. Daca nu mai suntem oameni nu mai suntem organizati. Si noi doar organizati suntem puternici. Am incredere ca vom recupera increderea, care nu a fost niciodata pierduta, ci doar intr-o stare latenta ca un mugure de pom pe timpul iernii.

Biserica Adormirea Maicii Domnului Calugarei

Biserica  satului Orodel a fost ctitorita in anul 1927.

Biserica satului Cornu – Biserica Sf. Mare Mucenic Dimitrie – a fost ctitorita intre anii 1851-1867.

Biserica satului Calugarei –  Biserica Adormirea Maicii Domnului – este cea mai veche din comuna , ctitorita in anul 1833.

Biserica satului Teiu – Biserica Sf. Nicolae – a fost ctitorita in anul 1899.

Aceasta pagina consideram ca este a tuturor persoanelor care au vreo legatura sufleteasca sau de sange cu comuna Orodel, judetul Dolj sau cu locuitori ai comunei. Dar nu numai. Dorim sa o facem cunoscuta ca pagina de opinii , comentarii , sugestii si informatii. Dorim sa facem cunoscut ca in comuna noastra exista oameni de incredere, cu suferintele si iluziile lor, mai saraci sau mai bogati decat altii, dar cu dorinta de a aporta ceva, ca si pe aceste meleaguri au existat si exista PERSOANE. Va fi luata in considerare orice idee sau initiativa si se va raspunde personal si personalizat la toate comentariile.

Administratorii acestei pagini – Liviu Marian Bala si Cristi Stefan Brasoveanu – dorim sa facem cunoscute prin prezenta Declaratie de principii obiectivele noastre si speram sa fie in deplin acord cu dorintele membrilor, utilizatorilor  si vizitatorilor.

Citeste restul articolului »

Va rugam sa lasati aici comentariile dumneavoastra despre fotografiile din Galerie. Daca aveti fotografii din Orodel si doriti sa le punem in galerie contactati cu noi. Multumim.

Lasati-ne un comentariu in care sa va spuneti parerea despre aceasta pagina , despre sat , locuitori sau orice comentariu doriti sa faceti si care nu are legatura cu nici unul din articolele paginii.

Cum ar trebui sa fie

O secunda de tacere

Ca sa para vesnicie,

Sa ne-mbete de placere?

Cum ar trebui sa fie

O secunda de iubire

Ca sa para vesnicie

Sub a ta dulce privire?

Cum ar trebui sa fie

O secunda din trecut

Ca sa para vesnicie

Sub al tau dulce sarut?

Cum ar trebui sa fie

O secunda de amor

Ca sa para vesnicie

L-al tau sân fermecator?

Cum ar trebui sa treaca

O secunda langa tine

Sa vad timpul care pleaca

Si te lasa langa mine?

„Los traidores de la historia” de Liviu Marian Bala, es el libro de un apasionante recorrido por las traiciones más conocidas de la historia, desde el año 2323 a. C. hasta finales del siglo XVIII d. C. Aunque el lenguaje es académico y con una alta carga documental, es apto para cualquier tipo de lector, resultando ser una obra amable y entretenida. El autor del libro es el administrador de este site y puede ser contactado directamente desde la sección „Contact”.

El diseño de la portada: Cesar C. Serrano Velasco.

Am vizitat Olimpul si apele Egeii

Ce spun de mii de ani povestea Odiseii

O canta-n val, cu glasul tristetii lui Egeu

Nemangaiat pe veci de moartea lui Tezeu.

Invaluit in ceata sta linistit Olimpul

Batranul Cronos, masurandu-si timpul

Lin m-a purtat pe ape, spre coasta inserarii

Sa-i cer lui Poseidon un cal din spuma marii.

Lumini de luna neagra dezvaluiesc versantii

Unde-au murit in lupta cu Zeus, toti gigantii

Alaturi curge Styxul , parca-mpotriva firii

Si din Tartar se-aude cum gem hecatonchirii.

Spre culmi urc in tacere , nu ratacesc in van

Se-aude-aproape naiul din trestie-al lui Pan

Rugandu-ma sa-mi fie azi ziua mea de soarta

Zeii sa fie-acasa, Cerber sa nu stea-n poarta.

Sa ma infrupt o data din ambrozie si nectar

Iar Hebe sa imi toarne tinerete-n pahar

Sa fie si Demetra cea trista ca pleaca Persefona

Sa vad aici din lacrimi cum creste Anemona.

Cand plange Afrodita lang-al ei Adonis

Sa vad totul aievea, sa mi se para vis.

Acum pe Eros cel nascut din oul noptii

Sa il intreb misterul iubirii si al sortii.

Sa vad pentru o clipa cum este sa fii zeu

Sa-l pun sa-mi cante alaturi de mine pe Orfeu.

Asa a fost o clipa, insa cand m-am trezit

Cronos parca grabit, pleca spre infinit.

Dar stiti ce mi au zis zeii…? Daca spun

Chiar nu o sa ma credeti, sa-mi ziceti ca-s nebun!

Si de nu pot sa spun, eu nu am nici o vina,

Caci a pasit Olimpul doar partea mea divina.

I

Amintirea

Lâng-un lac bãtut de soare , locu-i plin de ierburi mari
Între ele-un trunchi cãzuse din pãdurea de stejari.
Din stejar de lizierã peste semeni cel mai mare
Timpul si natura mamã au fãcut un trunchi, pe care
Stã un tânãr dus pe gânduri , cu o pozã într-o mânã
Si cu ochii sãi cei limpezi atintiti pe cea fântânã
Ce le potolise setea , lui si ei de-atâtea ori
Lângã care vara – ntreagã croncãneau sute de ciori .
Strãjuitã e de dealuri ce se pierd în depãrtare ,
Iar pe poale la fântânã, mii de flori le dau culoare .
Mai departe vede drumul dintre viile bãtrâne
Unde îsi gãsea iubita când erau zile senine
Lângã drum ulmul cel falnic ce cu umbra-i ocrotea
Toate sunt la loc si-asteaptã , dar lipseste tocmai ea .
Ochii – ncet el îsi coboarã si priveste – acum în palmã
Inima îi bate tare , dar privirea- i este calmã
Peste cea fotografie el priveste printre lacrimi.
Revãzând a sa iubitã, pentru care mii de patimi
În tãcere , cu mândrie ar fi stat sã pãtimeascã
Mii de cazne nãscocite de o minte omeneascã ,
Tânãrul ar vrea s-o simtã sã o stie lâgã sine
Poza ei sã prindã viatã sã o vadã-ncet cum vine.
Tot privind gâdul îi zboarã , amintri îl nãpãdesc ,
Planurile lui frumoase vede cum se nãruiesc.
Zeci de ore irosite , pentru planuri alte zeci
Le stia acum pierdute si erau pierdute- n veci…
Idealuri izvorâte dintr-o dragoste curatã
Ce folos ? De-acum secate pentru viitor se-aratã.
Ce- i dãduse oare viata ? Doar o clipã de iubire ,
Transformatã – ntâi în chinuri acum în nenorocire
Dela viitor ce-asteaptã? Oare va schimba ceva?
Oare – o vorbã înteleaptã sau un sfat l-ar ajuta ?
Poate nu ; sau… cine stie ? Poate da ! Un ajutor
L – ar salva , dar cine poate sã îi fie salvator ?
………………………………………………………………………….
„Ce folos cã – n astã viatå , dacã te îndrãgostesti
Dragostea cu – amare lacrimi mai târziu ai s-o plãtesti ?
E de-ajuns o simplã vorbã , e de – ajuns un biet cuvânt
Pentru ca marea iubire sã se – mprãstie în vânt.
Pe când crezi cã orice valuri ar putea ca sã înfrunte
Vezi cetatea sfãrâmatã si de unde mai mãrunte.
Pe când crezi cã nici talazuri n-ar putea ca s-o dãrâme
Se iveste – un cerc de apã care- o face mici fãrâme
Iarã din a ta cetate unde tu te simteai bine
Te trezesti de-odatã singur si în jur doar cu ruine.
Iar de-ai fãcut bine – n viatã doar cu rãu ai fost plãtit
Niciodat – un suflet nobil sã – nteleagã n-ai gãsit”
………………………………………………………………………………….
Aste frãmântãri i – aratã al sãu suflet chinuit
Îndemnându – l sã revadã tot ce- n viatã a trãit .
Multe amintiri frumoase se prefac în clipe sumbre ,
Iar trecutul îi apare stãpânit de zeci de umbre .
Tocmai când gândea cã – n viatã o sã – i fie drumul drept
Cu dureri nebãnuite a – ceput sã deie piept .
Cu urcusuri prea abrupte fãrã cale de acces
Si voind sã le învingã se zbãtea fãrã succes .
Îi curg lacrimi în siroaie pentru o iubire – apusã
Fata care – i era dragã e de – acum departe dusã .
Lunile de cãtã nie nu – l cãliserã- ndeajuns
Sufletul este tot tânãr si de dragoste pãtruns
Îsi zisese cã se – nsoarã dup – un an de cãtãnie
Lângã mândra lui mireasã ne – ncetat de – atunci sã fie .
N – au voit s – aprindã focul fiindcã focul face fum
Totusi dragostea lor mare este pulbere si scrum
Se juraserã pe toate câte lucruri sunt sub soare
Cã iubirea n – or s – o uite sau s -o calce în picioare .
Ce -o fãcuse sã îl uite si sã -si calce jurãmântul?
Cine oare – o îndemnase ? Nu l -ar mai rãbda pãmântul…!
Chiar natura pentru sine este prefacuta – n scrum
Foc sunt razele de – afara , foc are si – n el acum
Totul arde, totu – i rosu ,totul e adanc schimbat
Cumpana de la fantana si cu pomii s-au strambat
Viile s-au dus departe , au plecat spre asfintit
Iar din brazdele adance aburi fierti au izbucnit.
Drumul s-a stambat deodata , serpentina pare – acum
Ulmul lor rotat si falnic s-a mutat de langa drum.
Pasarile mari de apa i se par ca pitigoi ,
Ce – au venit din ceruri – nalte sa se scalde in noroi.
Oamenii venind spre case , boi cu care dupa ei ,
I se par ca sunt termite taraind un bob de mei .
In urechi ,ca mii de ace , ii patrunde cant de greieri
Si un fulger de idee i se zbate lung in creieri.
Cerul a cazut departe , rosu a vazut in fata ,
Si – auzea cum gandu – i cere sa desparta trup de viata
Necuratul in persoana e in jurul lui , roind
Ii citeste – n ochi durerea si la rau l – indeamna – n gand.
A simtit acea prezenta si se zbate s-o invinga
El pe el nu poate insa, nicicum sa se convinga.
E prea slab pentru – asa lupta si in mare suferinta
Ar avea crunta nevoie de putere si credinta .
Fortele -i dispar tacute , in zadar pumnii si- i strange
Cand ideile – i se spulber si incepe ncet a plange .
Numai ruga lui fierbinte spusa cand e lupta – n toi
L – a salvat .Si -acuma simte fortele cum vin ‘napoi

II
Visul

De atata zbucium aspru , sufletul e vlaguit
Gandul e plecat departe , trupul pare – ntepenit:
El visa la mandra fata , adormita pe – o sofa …
Sapte ingeri mici in juru – i , el pe toti i – apostrofa:
Nu cumva sa faca zgomot sau sa – ncerce s – o trezeasca ,
Nici de el sa nu se – atinga , ci sa – l lase s – o priveasca .
Fata era imbracata intr – o rochie albastra
Ca si marea ce – o zarise mai departe pe fereastra
Si pe – al carei luciu misca doua iole calatoare,
Doua iole inundate ca si camera , de soare.
Razele-i mangaiau patul si-al ei corp frumos croit
Soarele parea sa planga ca mergea spre asfintit .
El , gelos pe-al zilei astru , draperiile a -ntins
Si, pasind in intuneric , doua candele-a aprins,
Apoi , in genunchi , alaturi , langa ea s-a asezat
Si ca s-o priveasca bine de sofa s-a razimat.
Dreapta ei era intinsa si parea lipita-n pap
Iara stanga era stransa si-o tinea acum sub cap.
Parul negru-ntins pe perna —lungi suvite despletite
Ar fi vrut sa i -l atinga; se temea ca poate-l simte
Ochii mici inchisi , romantici , voia doar sa ii sarute
Iar de se trezea copila ? O…, avea sa-i spuna multe …
…Dar simti din nou prezenta si simti cum e impins
Fara voie , sa patrunda de acum in al ei vis.
………………………………………………………………………………..

Ea visa intinse ape , incretite fin de valuri
Luna rasarind tacuta facea punte intre maluri.
Aureoland fantastic al ei chip frumos croit,
Chiar regina noptii pare ca o clipa s-a oprit
S-o priveasca pe copila cum zambea fermecator ,
Sa incerce sa ghiceasca dorul ei clocotitor
Catre cine se indreapta , pentru cine bate -n piept
A sa inima micuta pentru cine drumu-i drept.
A simtit parca -ntrebarea ce venea de la regina
Si , incet, cu ochi-i negri , ce priveau chiar in lumina
A raspuns incet reginei ; si-a vazut cum ea , semeata
Insistent privea un tanar , ce-l avea copila -n fata.
Iara pe-o gondola mica o poftea chiar el sa urce
Si , pasind increzatoare , nestiind unde se duce ,
Il privea in ochi , zambindu-i , nu stia nici cum il cheama
Cei din jur isi dadeau coate , dara ea nu-i lua in seama.
El era frumos , amabil , il vedea in orice seara
Disparea la ea la usa promitand ca vine iara
Sa o plimbe mult pe ape , sa o-nvete lucruri multe ,
Si-aducand-o iar la usa , parinteste s-o sarute
De acolo ingeri veseli o- nsoteau in mica larma
Si , sfadindu-se intr-una , o pazeau ca sa adoarma
Dar acum in asta seara ar fi vrut sa faca multe
Apele invalurite sa-l indemne s-o sarute
Ea sa-i spuna ca-l iubeste , el in brate sa o stranga,
Mai apoi de fericire ea la pieptul lui sa planga
Luna sa ramaie stana ; peste ei lumina vie
Toata noaptea sa reverse , sa dureze-o vesnicie.
Radiind de fericire ea sa uite ca exista
Langa el de-atunci – nainte va fi vesela nu trista .
Luna , apele intinse au promis atunci solemn
Ca dupa plecare barca nu va mai vedea vreun tarm
A urcat blanda fecioara si -a plecat gondola-n val
Atunci ea privind in urma , l-a vazut pe el pe mal…
Pe acel ce era -n barca nici macar nu-l cunostea
Prea tarziu caci niciodata tarmul nu-l vor acosta
Poate-o insula pustie , ori vreun nemiscat atol
Ii vor aminti in viata ca in suflet are-un gol.
Valuri lungi pe-ntinsul apei vin s spumege la mal
Se lovesc neputincioase de taria de coral
Astrii nemuriri vegheaza si murind se prabusesc
Stele noi apar pe bolta si in ape stralucesc

|||

Trezirea.

Luna-n zenit se saltase de cand el era intins
Patrunzand cu ochii umezi universul nepatruns.
Se -nvarteau în jur comete ; astrii , sori din locuri sumbre
Alergau rotind pe bolta ; nici eclipse si nici umbre
Nu-i miscau privirea fixa , dusa dincolo de viata ,
Nu puteau cu-a lor lumina sa-i insufle o povata ,
Nici cu a lor bezna oarba sa il faca sa se teama
Ca de curma scumpa viata , trabui-va sa dea seama.
N-auzea cum Galaxia nu-i de-acord cu-a lui idee
Si nici stelele cum canta , viata noua ca sa-i deie.
El vedea prin luna plina alte locuri , dar un gand
I-aminti unde se afla ; si -o privi de pe pamant

Pasari lungi plecau spre luna , raze lungi priveau spre ape ,
Ape lungi miscau in valuri , ce veneau tot mai aproape.
Se miscau in limbi fluide pipaind incet pamantul
El temea ca vor ajunge sa îi cerceteze gandul .
Se oprise-acum din zbucium, raul se indepartase
Din imaginea iubitei numai poza mai ramase .
Însa o fotografie nu putea sa îi raspunda
La -ntrebari pe care viata reusise sa le-ascunda.
…Ce gresise oare-n viata de avea asa rasplata ?
C-a iubit-o mult prea tare si i-a dat iubirea toata ?
Da, i-o daruise toata , caci era dintre acei
Ce iubesc o data -n viata ,chiar mai mult decat pe ei
Si cand nu mai au pe cine , simt ca nu mai are rost
Sa traiasca pentru sine , ci traiesc pentru ce-a fost
Parasesc aceasta lume , se retrag din fata ei
Se duc in pustiu sau schituri , desi multi au fost atei,
Sau se duc in alta lume si atuncea cei ramasi
Nestiin ce le-a dat viata, îi claseaza simplu : lasi.
El iubise mult prea tare ; se – ntreba : a fost iubit?
Sau a fost , fara sa stie , doar mintit si amagit ?
……………………………………………………………………..
Se gandea , privind in noapte , c-a pierdut tot ce-a avut.
Lacrimand a rupt si poza …si -ntuneric s-a facut…

As da tot aurul din lume ,

Si chiar l-as da far´sa clipesc

Doar ca sa stau o zi cu tine,

Sa te sarut, sa te iubesc.

Iar diamantele din lume

Le-as da pe toate-ntr-un minut

Doar ca sa stau o zi cu tine,

Sa te iubesc , sa te sarut.

As da tot timpul de-mi ramane

Si chiar l-as da far´sa clipesc

Doar ca sa stau o zi cu tine,

Sa te sarut, sa te iubesc.

Si toate zilele din lume

Le-as da pe toate-ntr-un minut

Doar sa stau una langa tine,

Sa te iubesc , sa te sarut.

Azi ma intorceam tacut agale dintr-un univers alaturat, in spate pasea amutita imaginatia mea. Toate gandurile mele ramasesera sa se odihneasca intr-o vale inalta cu umbrä luminoasä si vanturi nemiscate. Doar unul ma urmase pe furis si imi tulbura alunecarea.  Am vrut sa rup tacerea asurzitoare sa nu mai calatorim tristi prin splendoarea invizibila asa ca am lasat sa imi cada o intrebare grea care sa potolesca gandul cel nelinistit. Imaginatia s-a oprit, a ridicat-o si a privit in lumina neagra din jur:

– Vrei sa stii ce este viata? Am sa iti spun. Priveste inaintea ei…acum priveste in urma ei… Vezi? Nu este decat un haos de materie intre doua linisti eterne ale respectivei materii.

Asa ca m-am grabit sa imi adun gandurile odihnite si sa imi continuu haosul materiei.

Am aparut din neant,
Dar el calatorea cu mine, pentru a ma lua inapoi
Cautam disperat ceva de care sa ma agat ca sa raman
Motivele erau banale, iar lucrurile n-aveau umbra

Treceam pe langa neguri
Tacut, in infinitul timpului
Furtuni eterne imi insoteau pasii
Si nu stiam sa masor anii.
La capatul puterilor, am descoperit iubirea
Intr-un ungher de suflet frumos
Ascunsa de priviri
Invinsa de trairi

Am pastrat-o si am incalzit-o
I-am soptit si am mangaiat-o
M-am certat cu norii pentru lumina soarelui
M-am certat cu intunericul,
Asa ca i-am aprins Universul.
M-am certat cu linistea si am creat muzica

Acum treceam din nou prin timp
Dar il masuram: in sferturi de veacuri
Cu iubirea alaturi
Nu mai erau furtuni nici neguri.

Timpul mi-a cerut sa i-o las lui
Sa ma plateasca in sferturi de veacuri
Dar eram la marginea neantului
Si am pasit impreuna inapoi,
Amandoi.

S-a-ntrebat vreodata Tapu´

Ce ar hotara Divanul

De-ar afla Fane Babanul

Ca l-au dus aia cu vorba

Cand i-au pus sub nas Tratatul

El a dat cu subsemnatul

Si-astfel a pierdut Moldova?

Va spun eu: i-ar taia capu´!!

„Pe 2 februarie 1997, președintele României de la momentul acela, Emil Constantinescu, semna păgubosul Tratat cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina. De fapt, „păgubos” este puțin spus. Este pur și simplu un act de trădare națională, care consfințea de bună voie, pentru totdeauna, pierderea tuturor teritoriilor răpite României:

Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin şi judeţele din sudul Basarabiei”

Ce i-ar face Stefan ce Mare acestui personaj?

Este o zi de sambata de toamna tarzie. Soarele mangaie bland frunzele obosite care cad in ultimul somn purtate de vanticelul rece de seara. In oglinda lacului arborii falosi isi privesc neincrezatori ramurile golase. Parca rusinate de goliciunea lor ierburile si-au intors privirea catre pamant, iar pasarile i-au parasit. Pe o banca retrasa doi batrani isi reazema batranetile unul de celalalt, privind tacuti la imaginile trecutului. Zambetul lor imi starneste curiozitatea si ma apropii ca din intamplare sa le dau binete. Mainile lor impreunate spun povesti minunate de iubire. Au imbatranit frumos calatorind mai bine de jumatate de secol impreuna, as zice eu dupa varsta pe care o arata cu mandrie.

– Buna sa iti fie si dumitale seara, raspunde batrana cu o voce calda, nepierzandu-si din ochi zambetul de indragostita.

– Asteptati pe cineva?

– Nu asteptam pe nimeni…copiii sunt departe. Asteptam doar sa cada seara ca la opt si jumatate implinim 10 ani impreuna…imi raspunde batranul cu acelasi zambet, apoi la o strangere de mana isi priveste jumatatea.

Simt ca mi-a cazut pe cap un jet de apa rece. Si eu care credeam ca mai bine de o jumatate de secol impreuna, ce mai apreciere… Dau sa plec rusinat de gandurile mele, dar glasul cald al batranului continua :

– … zece ani de sambete impreuna, la bine si la greu…

Privesc invins la ceas si ma indepartez grabit sa nu stric indragostitilor sarbatorirea nuntii de platina.

Am plecat, dar inlauntru meu inca se mai vorbeste despre acele locuri

Si parca ma topesc

ca o lumina langa o margine de intuneric,

ca norul alb langa o rafala de vant,

ca lumanarea care plange langa foc lacrimi de ceara,

ca flacara ce arde ganduri nevazute,

ca tacerea din amintiri uitate,

ca un ochi de apa intr-un desert ,

ca valul in fata tarmului intins,

ca un jar in fata apei,

ca o dorinta intre necazuri,

ca un abur in fata razelor de soare,

ca o umbra sub intunericul serii,

ca o iubire in fata urii,

ca un vis in clipa trezirii,

ca o stea care viseaza..mai e putin si voi tacea din nou,

ca timpul petrecut cu cei care au plecat.

Si parca s-au topit

Au plecat, dar inlauntrul meu inca se mai vorbeste despre ei.

S-a scurs atâta timp de cand doar poza ti-am vazut-o

Tu esti mereu la mine-n gand si te doresc , iubito !

Eu parca am imbatranit ,nici nu mai stiu a plange

Si gandul parca mi-a albit ,iar sufletu-mi se strange

Cand ratacind carari de dor te-asteapta langa ploaie

Privind in departari furtuni , venite sa-l indoaie.

Oare cat timp va trebui sa stau si sa astept

Pân´ ce-ntr-o zi te voi iubi si te-oi strange la piept ?

Imi este teama sa privesc departe-n viitor.

Cu trup si minte-mbatranesc ,dar tot sufar de dor..

Incat nu stiu daca visez privindu-ti a ta poza

Sau esti aevea si te vad intr-o camasa roza.

Visand ca o sa m-adancesc in ochii tai cei tristi.

Eu te iubesc si-ti multumesc doar ca existi.
     

In noul an sa regasiti

Si regasind, sa amutiti

Si amutind, sa daruiti

Si daruind, sa va vorbiti

Vorbind, sa va priviti

Privind, sa va zambiti

Zambind, sa va doriti

Dorind, sa va iubiti.

Iubind…fiti fericiti!

O viata de iubire sa traiti.

Din cand in cand o tragedie de proportii se produce in vreo parte a globului pamantesc. In Newtown , in pragul acestor sarbatori parinti si prieteni ii plang pe morti si le onoreaza amintirea. In Newtown moartea, din mana unui criminal de sange rece, a reclamat viata nevinovata a 27 de persoane (20 dintre ei copii de 6 si 7 anisori); un numar care coincide cu varsta  uneia dintre victimele masacrului… VICTORIA SOTO, o adevarata eroina cu care rasa omeneasca se poate mandri, invatatoarea care, la auzul primelor impuscaturi a ascuns in dulapuri pe cei 16 ingerasi pe care ii educa. Cand asasinul a intrat si a intrebat unde sunt elevii sai , Vicki a spus ca sunt la sala de sport. A impuscat-o si si-a continuat cautarea. Corpul lui Vicki a ramas rece si l-au gasit ghemuit in fata portii dulapului unde isi ascunsese ce avea mai de pret, ocrotind si dincolo de moarte 16 sufletele mici care nu o vor uita in veci. Ce pacat ca o asa persoana , cu inima atat de mare , cu curaj de invidiat a trebuit sa plateasca cu viata pentru ca a facut cel mai frumos gest.

Bibliotecara si portarul scolii au salvat la randul lor zeci de vieti reactionand la timp la auzul impuscaturilor.

 Noua aici nu ne mai ramane decat sa o rugam pe Vicki:sa ai grija si de cei 20 de ingeri care sunt cu tine asa cum ai avut de cei 16 pe care i-ai salvat.

Scoala Gimnaziala Orodel scoate la concurs 2 posturi titularizabile de 18 ore pe o perioada de patru ani, unul de invatator clasa pregatitoare si unul de profesor limba engleza, mediul rural , forma de invatamant primar si gimnazial.

De asemenea scoate la concurs doua fractiuni de norma in urmatoarea componenta: 11 ore de educatie fizica si sport si 8 ore de geografie.

Dosarele se depun la presedintele comisiei de organizare si desfasurare a concursului, D-na Munteanu Ioana in perioada 2-12 aprilie 2012 in intervalul orar 8-16 exceptie facand zilele declarate nelucratoare. Dosarele vor fi validate si cu fisa martor in perioada 20-28 aprilie urmand ca proba orala sa se tina in perioada 2 mai-2 iunie . Toti cei interesati sunt rugati sa isi depuna dosarele in perioada de mai sus amintita.

Sarbatorile de iarna sunt motiv de amintiri frumoase din copilarie, cu bunici, ierni, saniute, oameni de zapada, gheturi, povesti la gura sobei, cozonaci, sarmale, colinde…

„Intoarce-te acasa” striga toate intr-un glas , dar viata ne-a dus departe de locurile placute sufletului si raceala iernii o regasim in raceala locurilor. Insa pentru cei dragi ne ramane mereu urarea ce o avem de facut cu ocazia sarbatorilor, speranta ca le va merge bine acolo departe si ca nu ne vor simti lipsa si nici noi pe a lor.

Va dorim tuturor ca in acest sfarsit de an sa pierdeti necazurile si supararile si odata cu noul an sa gasiti stropul de fericire pe care il cautati, sa il ocrotiti si sa il ingrijiti ca sa il transformati putin cate putin intr-o mare, intr-un ocean alturi de cei dragi.

Sa pierdeti tristetea si sa regasiti zambetul, sa pierdeti saracia si sa regasiti bunastarea, sa pierdeti neincrederea si sa gasiti puterea de a lupta, sa pierdeti teama si sa regasiti credinta.

Dar cel mai important intre atatea schimbari: sa nu va pierdeti Speranta.

Sarbatori Fericite!!