Comuna Orodel Judetul Dolj

MA VIZITATI , DECI EXIST !!!

Articole din noiembrie, 2013

Memento

Scris de cbalm in 17 - noiembrie - 20138 comentarii

Iarna se apropie pe furis strecurandu-se in ultimele frunze ale pomilor si suierandu-si vantul printre crengile orfane. O ploaie marunta si rece ameninta sa se transforme in lapovita si apoi in ninsoare ca in urma cu multi ani. Nea Ion a terminat treburile prin curte mai devreme decat de obicei privind mereu catre locul unde ar trebui sa fie soarele, asigurandu-se ca nu a trecut ora si nu intarzie. Iese din casa, isi aseaza palaria veche si isi indreapta spatele incovoiat. S-a pensionat de mult timp , iar palaria o pune numai in aceasta zi speciala, odata pe an. Masina veche il asteapta in garaj nefolosita ca si palaria. A scuturat-o si a pregatit-o toata ziua de ieri de parca ar fi trebuit sa o duca la parada, asa cum  o facuse in urma cu atatia amar de ani…Atunci avea si motiv : mergea sa isi ia pe cel mai bun prieten al sau sa isi puna dosarele de pensionare. Asa ca trebuia sa fie o zi speciala; ani de zile il luase cu masina si mersesera impreuna la serviciu; uneori mersese cu ei si baietelul – un inger balai pe care il vazuse crescand cu timpul; mereu se apropia de masina sa il salute cand tatal sau mai intarzia. Pune cheia in contact privind pe scaunul din dreapta dosarul special pentru actele de pensionare pe care il cumparase pentru amicul sau ca sa aiba dosare asemanatoare amandoi.

-Sa mergem, ca poate ne asteapta.

Asa spusese si in acea dimineata si asa spunea de ani de zile, in ziua cand mergea sa il ia. Caci de atunci, in toti anii facea acest drum, desi stia ca nu il mai asteapta nimeni pentru cä inima bunului sau amic incetase sa mai bata in seara anterioara pensionarii. Cand sunase telefonul cel vechi i se paruse ca o bataie de clopot de biserica, dar isi zisese ca era doar o parere. Insa vestea ce ii adusese acel apel inca ii umezea si astazi ochii batrani. Drumul i se pare din ce in ce mai lung cu fiecare an, dar il parcurge cu mintea invaluita in amintiri. Ajuns pe o ulicioara opreste langa un gard si priveste in ograda. Zgomotul motorului este destul de puternit, dar nu il opreste ca doar asa poate avea caldura in masina. Altadata nu il oprea pentru ca amicul sau deja il astepta pregatit.  Claxoneaza de doua ori asa cum facuse ani de zile, asa cum facuse in acea zi. Asteapta, dar nu vine nimeni. Mai priveste odata si parca vede un baiat balai apropiindu-se,  dar imaginea se risipeste repede si doar ierburile ude care au napadit gospodaria parasita de ani de zile ii intorc privirea uimite ca si vecinii care ies pe la porti. O lacrima ii aluneca printre cearcanele batrane si ii cade pe mana, rece ca un fior. O priveste si privirea ii aluneca din nou pe dosarul din dreapta care i se pare din ce in ce mai vechi.

-Unde o fi? se intreaba cu privirea pierduta. O vecina batranica agitä toiagul indreptandu-l parca in directia unde se aflä cimitirul, raspunzandu-i asa la intrebare cu un „cauta-l acolo” nespus.

-Stiu ca el este acolo , ii raspunde in gand, dar…unde o fi copilul ca vreau sa il intreb daca i-a vazut pe ai mei pe undeva…

Timp

Scris de cbalm in 16 - noiembrie - 20134 comentarii

„Nu am timp nici sa respir!”. De cate ori nu auzim asta de-a lungul unei saptamani? „N-am timp sa surad, daramite sa mai ma gandesc la fericire!” Bunicii nostri faceau totul manual si aveau timp pentru toti, erau atenti cu toate detaliile, petreceau frumos toate sarbatorile, nu te paraseau pentru ca au primit un „watsapp”, nici nu se ridicau de la masa pentru un „beep”. In timpurile noastre avem la dispozitie toate tehnologiile, o gramada de masinarii lucreaza pentru ca noi sa avem mai mult timp, dar ziua este din ce in ce mai scurta: avem telefon in orice moment la indemana, dar nu sunam pe cei dragi cu lunile, avem electrocasnice performante care fac toata treaba pentru noi, insa noi nu avem timp nici sa trecem pe acasa, avem lifturi care ne urca etajele blocurilor foarte repede, insa cand suntem sus uitam de unde am plecat; avem harti electronice pe masini straine rapide, dar suntem tot intarziati si pierduti, avem pana si detectoare de miscare care sa aprinda becul sau il aprindem cu o bataie din palme, dar oricat me-am misca si am  aplauda se pare ca nu ni se aprinde un bec special pe care il mai numim si „fisa”. Totul se face rapid; va amintiti de tasta FF de la vechile casetofoane? Limba romana nu era pregatita pentru asa ritm de viata , dar au avut grija istetii: coffee to go, fast food, non stop, shortcut, job, HR, wash&go… Tot inainte vrednici pionieri, dar spus in varianta „english”. Amintiti-va ca in ziua de azi putem recupera orice, mai putim timpul. Nimeni nu ne va da inapoi clipele pe care nu le-am petrecut cu cei dragi, pe care nu le-am daruit copiilor, pe care nu le-am folosit sa spunem un „multumesc”, un „iarta-ma”, un „te iubesc”. Nu putem trai ce nu am trait si vom pierde mai mult timp in cautarea timpului pierdut. Nu uitati ca desi este infinit, dispunem de foarte putin.

Faceti cel mai frumos cadou: daruiti timp si daruiti-va timp petru suflet! Cautati in locul cel mai curat al inimii caci acolo va veti regasi zambetul, uitat intr-o etajera, pus intre bucurie si speranta, scoateti-l la suprafata si el vä va lumina. Daruiti-l celor apropiati, insotiti-l cu o mangaiere si veti lua inapoi fericirea, in forma unei sclipiri speciale a ochilor inainte de a se transforma in lacrima de bucurie. Sa simtim ca timpul a trecut cu folos…Eu v-am daruit nitel scriind aceste ganduri si voi mi-ati daruit la fel , citindu-le. Va multumesc, va daruiesc un zambet. Sa aveti timp!

Cuvantul

Scris de cbalm in 8 - noiembrie - 20131 comentariu

Este ceva cu care nu ne nastem, nu se mosteneste genetic, nu se domina niciodata in totalitate si il invatam si exersam toata viata. Raneste si vindeca, pierde si salveaza, inalta si coboara, inchide si deschide, leaga si desface, aduna si imprastie, linisteste si agita, adoarme si trezeste, intristeaza si bucura, pune si ia, uneste si separa. Poate fi sageata sau scut , tunet sau mangaiere, gheata sau soare, furtuna sau adiere, punte sau prapastie, pedeapsa sau rasplata, castel sau ruina, zambet sau lacrima, zbor sau serpuire, haos sau ordine, suis sau coborâs, murmur sau tumult, supunere sau revolta…  Cuvantul este informatie, cunostinta, invatare, intelepciune, rabdare, iubire, fericire, credinta, speranta. Il necesitam, il cautam si il asteptam. Insa mai presus de toate cuvantul este al fiecaruia, este persoana insasi caci atunci cand unul isi „da cuvantul” isi da totul: imaginea, credibilitatea, seriozitarea, increderea,convingerea, personalitatea, respectul. Dar ce se intampla cand lipseste? Tacerea e ca mierea? O imagine valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte? Un gest sau o privire spune totul? Imaginea si gestul sunt lipsa cuvantului insa si ele spun ceva. Tacerea este si ea lipsa cuvantului, dar poate insemna obscuritate, intuneric sau … sfarsit.

 

Lipsa…

Scris de cbalm in 7 - noiembrie - 20134 comentarii

          Din cand in cand viata ne aduce momente mai placute decat cele de zi cu zi, momente care ne fac sa uitam neajunsurile, supararile, sa uitam ca suntem saraci si in umila noastra nimicnicie sa ne simtim impliniti, admirati, zambitori, buni, respectati si respectuosi.  Am zis saraci , dar puteam sa zic bogati. Caci ce este saracia ? Lipsa bogatiei . Sau bogatia este lipsa saraciei? Un bogat singur se poate simti sarac si un sarac care isi vede copiii crescand se simte cel mai bogat. Multe lucruri nu sunt decat lipsa altora, precum raul este doar lipsa binelui, frigul nu este altceva decat lipsa caldurii (zero absolut este lipsa totala a caldurii -in timp ce caldura poate ajunge la mii de grade, frigul nu poate coborî de O Kelvin), intunericul este lipsa luminii, tacerea este lipsa cuvantului, moartea este doar lipsa vietii, tristetea este lipsa fericirii… Insa am sa ma opresc putin asupra uitarii. Exista uitare sau este doar lipsa amintirilor? Putem spune ca amintirea a ramas sau nu a ramas. Si daca credem ca nu a ramas uneori renaste ca un Phoenix, umplandu-ne de sentimente puternice, facandu-ne sa zambim si invingand uitarea. Nu exista uitarea, este doar adormire a amintirilor; si daca ne lipseste bogatia, caldura, iubirea, fericirea, niciodata nu ne va lipsi speranta trezirii frumoase a amintirilor, cand regasim ratacind pe carari de viata copilul din noi hranindu-se neobosit cu nectarul si ambrozia timpurilor pe care doar el cu criteriile sale le considera cele mai frumoase si le alege ca pe un manunchi ce il poarta si il mareste cu fiecare zi prin care trece. Ca o Ofelie („cea care salveaza”) el salveaza amintirile noastre si ni le va aduce ofrenda in orice moment. Sa nu ne lipseasca speranta si sa nu ne lipseasca in nici un caz copilul din noi , caci atunci vom fi saraci , sau nu vom mai fi bogati.

Constructorul

Scris de cbalm in 6 - noiembrie - 20132 comentarii

Un bun constructor lucra de ani de zile la un patron si intr-o zi i-a comunicat ca doreste sa se retraga, sa isi construiasca o casa a sa unde sa aiba timp pentru familie. Patronului i-a parut rau ca ii pleaca poate cel mai bun om al sau , dar l-a inteles. L-a rugat totusi ca sa ii mai construiasca o ultima casa  si il va lasa sa plece. Mesterul s-a apucat cu spor de aceasta ultima casa, dar pe masura ce trecea timpul se gandea din ce in ce mai mult la alte lucruri pe care le considera mai importante, chema sa il ajute orice coleg nepriceput care avea timp si pentru el , intarzia mult cu cofragele si nu mai supraveghea calitatea cimentului. Intr-un sfarsit cu chiu cu vai a terminat casa, cu pereti strambi, cu acoperis nesigur, cu materiale proaste… in fine – o lucrare de care ii era rusine de cum arata, dar spera ca patronul sa nu bage de seama toate defectele constructiei , ca o sa fie grabit sau preocupat de plecarea sa si totul o sa treaca neobservat. Si intr-adevar patronul a venit binedispus si luandu-l in brate, fara sa se uite la casa, i-a spus:

– Aici sunt cheile casei pe care ti-o doreai , este a ta dragul meu ti-o daruiesc din tot sufletul.

Asa se intampla cu viata fiecaruia dintre noi : o construim punand adesea material care nu este de calitate, o lasam pe mana altora ca si cum nu ne-ar mai interesa. Apoi , ca in exemplu de mai sus cineva ne deschide ochii si ne face sa intelegem ca acesta este locul in care trebuie sa traim. Uneori este tarziu sau imposibil sa o refacem si gandim ca daca am fi stiut am fi facut-o perfecta. Acum stim: oricare dintre noi este constructorul, fundatia pe care o turnam azi este a viitoarei case a sufletului nostru, locul unde vom locui maine. In fiecare zi batem un cui, punem o tigla, sa facem in asa fel incat sa ne mandrim cu lucrarea noastra nu sa ne fie rusine de ea…

Fragment dintr-o viitoare carte…

Scris de cbalm in 5 - noiembrie - 20135 comentarii

Cortegiul funerar iesise din sat si se apropia de o colina incarcata de flori palide. La poalele ei, jur-imprejur se zareau stalpi de lemn, ca o padure de arbori tineri retezati la aceeasi inaltime de o mana nevazuta . Toti mergeau in liniste, purtand in maini mici jucarii cioplite in lemn, cadouri pentru batranul … cum se numea? Inca nu auzisem pe nimeni pronuntandu-i numele , pentru ca fiecare in numea intr-un fel: unul al doilea frate al meu , altul amicul meu , altul al doilea tata al meu, desi unicul familiar de sange era Dariana, nepoata lui. Si ea purta in mana un cadou, era singurul diferit de celelalte, era o fotografie. Intrebasem de ce ii duc jucarii batranului si imi spusesera doar „ca sa stie ca nu am uitat”. Nu am vrut sa aflu  mai mult,  in acel moment nu intelegeam. Ajunsesem la primii stalpi. Nu se vedea vreo ridicatura care sa arate ca acolo se afla ingropat un mort, iar pe stalpi scria doar „Iosif, decedat in varsta de 2 ani”, „Maria, decedata in varsta de 3 ani” , si niste ani mai sus care nu stiam ce sunt. Ajunsesem … si pe stalpul lui scria ” 2005 2091 Gabriel decedat in varsta de 4 ani si jumatate”. Atunci un tanar care se afla langa mine cu o carte mica de lemn in mana se apropie si imi dadu un semn al intrebarii facut tot din lemn si ma indemna sa il las batranului :

-Sa mergem ca suntem ultimii , ne asteapta. Am pasit ca intr-o transa si am facut ce imi spunea tanarul. (…)

-Nu stiti sa socotiti varsta omului si il considerati copil, de asta ii aduceti jucarii? – am intrebat cand totul se terminase.

-Nu, mi -a raspuns. Socotim doar zilele cat a fost fericit in viata , iar „jucariile” sunt ca el sa vada ca nu am uitat cu ce ne-a ajutat pe fiecare. Pe unul l-a ajutat sa isi construiasca o casa, pe altul sa isi faca fantana. Pe mine m-a invatat sa citesc si mi-a daruit o carte; iar tie ti-am dat un semn de intrebare ca sa stie ca este de la cineva care nu l-a cunoscut si nu a inteles…

Nea Ion…

Scris de cbalm in 3 - noiembrie - 20133 comentarii

 Randunicile au plecat de cateva zile si vantul toamnei a inlocuit cantarile, iar adierea sa a ingalbenit frunzele si a intristat iarba. Cate un greier trist ii canta o oda toamnei in speranta ca ar putea intarzia-o , dar soarele se grabeste sa plece mai repede si este tot mai departe cu fiecare zi. Animalele se uita catre apus si pasesc agale catre casa gandind deja la nemiscarea alba si la cat de departe este iarba frageda. Nea Ion a iesit sa le astepte de la pasunat si doar cainele cel batran il insoteste, mai mult orb decat chior. Il urmeaza pentru ca il  aude povestind cu glasul bland si vorba blajina cu care l-a cunoscut de cand era un catelandru, cand Ionica l-a adus acasa. Unde o fi Ionica? Si Maria? Si Gheorghita? Pe baieti nu i-a vazut de la moartea mamei lor , iar pe Maria de la pomana care a urmat la un an. Nea Ion isi continua povestea … ¨¨ ploua de cateva zile si pasarea isi dadu seama ca apa o sa inunde mica insula si cuibul sau, dar tarmul se afla prea departe ca sa poata face trei drumuri cu cei trei pui ai sai. Asa ca insfaca pe unul in gheare si fara a asculta strigatul disperat al celorlalti doi disparu in vazduh. Puiul ii multumi si ii promise ca daca o sa il scape de la inec o sa aiba grija de ea toata viata. Atunci pasarea ii dadu drumul si se intoarse dupa alt pui. Plangea si o implora sa nu il lase cel ramas in cuib , dar ea lacrima sange pentru ca deja suferise o pierdere. Cel de -al doilea pui ii promise si el ca daca il scapa de la inec o sa stea langa ea tot restul vietii sale si pasarea il lasa si pe acesta sa cada in apa. Si se intoarse pentru a treia oara; era deja obosita si nu salvase nici un pui. Nu stia daca va putea ajunge la tarm dupa atata efort… Se aseza sa se odihneasca pe marginea cuibului in care incepuse sa intre deja apa …. nu mai era timp de pierdut. Ultimul pui incetase sa o mai roage sa il salveze, zbuciumul si apa rece il sleisera de puteri. Atunci ea il intreba: „- O sa ma ingrijesti daca iti salvez viata?” Si el ii raspunse: „- Sa ma ierti maicuta mea , dar voi ingriji de puii mei.” Pasarea il lua in gheare si il salva multumita de raspunsul ce il auzise.

Vezi tu mai Mandache , tuturor animalelor le-a fost dat sa isi ingrijeasca de puii lor si sa uite de parinti doar omului i-a ramas acest dar , insa se pare ca de acum a intrat si el in randul animalelor…¨¨

O vacuta se apropie si ii linge mainile asteptand sa ii dea ca intotdeauna o ghijura pe care o tine ascunsa in buzunarul sumanului… Vantul toamnei se inteteste si soarele cade peste dealuri in departare. Nea Ion merge in urma animalelor pe cararea in panta catre casa, cu privirea in pamant atingand cu mana frunzele ierburilor inalte de pe alaturi asa cum facea cand urca cu Maria , Ionica si Gheorghita ca sa nu ii lase sa il intreaca la urcus; dar ei il ocoleau pe de laturi si ajungeau razand inaintea lui . Ridica privirea, dar nu ii vede inaintea lui , priveste pe de laturi , insa nu a trecut nimeni pe langa el ; se uita in urma si nu este nimeni … numai Mandache il urmeaza credincios.

„- Asa e Mandache, de acum a intrat si omul in randul animalelor…”