Iarna se apropie pe furis strecurandu-se in ultimele frunze ale pomilor si suierandu-si vantul printre crengile orfane. O ploaie marunta si rece ameninta sa se transforme in lapovita si apoi in ninsoare ca in urma cu multi ani. Nea Ion a terminat treburile prin curte mai devreme decat de obicei privind mereu catre locul unde ar trebui sa fie soarele, asigurandu-se ca nu a trecut ora si nu intarzie. Iese din casa, isi aseaza palaria veche si isi indreapta spatele incovoiat. S-a pensionat de mult timp , iar palaria o pune numai in aceasta zi speciala, odata pe an. Masina veche il asteapta in garaj nefolosita ca si palaria. A scuturat-o si a pregatit-o toata ziua de ieri de parca ar fi trebuit sa o duca la parada, asa cum o facuse in urma cu atatia amar de ani…Atunci avea si motiv : mergea sa isi ia pe cel mai bun prieten al sau sa isi puna dosarele de pensionare. Asa ca trebuia sa fie o zi speciala; ani de zile il luase cu masina si mersesera impreuna la serviciu; uneori mersese cu ei si baietelul – un inger balai pe care il vazuse crescand cu timpul; mereu se apropia de masina sa il salute cand tatal sau mai intarzia. Pune cheia in contact privind pe scaunul din dreapta dosarul special pentru actele de pensionare pe care il cumparase pentru amicul sau ca sa aiba dosare asemanatoare amandoi.
-Sa mergem, ca poate ne asteapta.
Asa spusese si in acea dimineata si asa spunea de ani de zile, in ziua cand mergea sa il ia. Caci de atunci, in toti anii facea acest drum, desi stia ca nu il mai asteapta nimeni pentru cä inima bunului sau amic incetase sa mai bata in seara anterioara pensionarii. Cand sunase telefonul cel vechi i se paruse ca o bataie de clopot de biserica, dar isi zisese ca era doar o parere. Insa vestea ce ii adusese acel apel inca ii umezea si astazi ochii batrani. Drumul i se pare din ce in ce mai lung cu fiecare an, dar il parcurge cu mintea invaluita in amintiri. Ajuns pe o ulicioara opreste langa un gard si priveste in ograda. Zgomotul motorului este destul de puternit, dar nu il opreste ca doar asa poate avea caldura in masina. Altadata nu il oprea pentru ca amicul sau deja il astepta pregatit. Claxoneaza de doua ori asa cum facuse ani de zile, asa cum facuse in acea zi. Asteapta, dar nu vine nimeni. Mai priveste odata si parca vede un baiat balai apropiindu-se, dar imaginea se risipeste repede si doar ierburile ude care au napadit gospodaria parasita de ani de zile ii intorc privirea uimite ca si vecinii care ies pe la porti. O lacrima ii aluneca printre cearcanele batrane si ii cade pe mana, rece ca un fior. O priveste si privirea ii aluneca din nou pe dosarul din dreapta care i se pare din ce in ce mai vechi.
-Unde o fi? se intreaba cu privirea pierduta. O vecina batranica agitä toiagul indreptandu-l parca in directia unde se aflä cimitirul, raspunzandu-i asa la intrebare cu un „cauta-l acolo” nespus.
-Stiu ca el este acolo , ii raspunde in gand, dar…unde o fi copilul ca vreau sa il intreb daca i-a vazut pe ai mei pe undeva…