Comuna Orodel Judetul Dolj

MA VIZITATI , DECI EXIST !!!

Articole din decembrie, 2013

Va doresc un amalgam

Scris de cbalm in 31 - decembrie - 20132 comentarii

In noul an sa regasiti

Si regasind, sa amutiti

Si amutind, sa daruiti

Si daruind, sa va vorbiti

 

Vorbind, sa va priviti

Privind, sa va zambiti

Zambind, sa va doriti

Dorind, sa va iubiti.

Iubind…fiti fericiti!

O viata de iubire sa traiti.

Istoria unui pom

Scris de cbalm in 28 - decembrie - 20134 comentarii

Vantul nu a incetat sa sufle de cateva zile, ninsoarea a acoperit tot campul, numai tufisuri izolate au ramas  peste albul zapezii ca niste mogaldete ratacite in imensitate. De la fereastra micuta a casei, nea Ion priveste in departare catre un pom singuratic golit de frunze, care sta ca un strajer in postul sau etern. Isi imagineaza doina ramurilor sale in furia furtunii de zapada, suieratul uitarii in intunericul rece al noptii adanci , vartejele de zapada ce se navalesc sa il acopere in mantia linistii, dar pe care el o scutura cuprins de teama singuratatii. In soba din camera focul imbratiseaza trunchiuri de lemn si le saruta inflacarat, scotand din ele pana si ultima suflare de fum. Noni priveste fascinat jocul limbilor de foc si privirea pierduta a batranului.

-Te gandesti departe , bunicule? Asa ii spune de doua saptamani de cand locuieste in casa batranului.

-La cel arbore singuratic, nepoate. Il cunosc indeaproape. Lumea ii spune ulmul cucului.

-Spune-mi povestea lui bunicule, sa il cunosc si eu, il roaga Noni si vine sa se ghemuiasca in bratele batrane ca in fiecare seara. Departe catre apus soarele se uita inapoi cu ultimele sale raze ingalbenite.

Batranul se misca parca readucandu-si gandul din departari apuse, il cuprinde pe copil in brate, il acopera cu jumatate din cojocul sau, clipeste rar de cateva ori ca si cum ar separa amintirile si urmarind un fir invizibil de imagini incepe a povesti.

-Acolo a fost un crang candva, acel ulm a crescut intre parintii sai, doi arbori impunatori si langa alti cativa frati ai sai. In jur avea semeni si amici in care arunca cu frunze in fiecare toamna, razand de furia vantului rece si de zloata si cu care  se intrecea in vlastari in fiecare primavara admirand verdele ce li se asternea la poale. Au adapostit cuiburi de pasarele si cartoguri de iepuri, au ferit de soare  muncitori obositi si au salvat de haite de lupi trecatori rataciti. Au ascultat concerte de pasari cantatoare si au privit intreceri de caprioare. Au tinut agatati de crengile lor copii zburdalnici si au vazut crescand lanurile campului. Au admirat jocul razelor lunii printre frunzisul des, au primit in frunze cu bucurie stropii ploilor repezi de vara.

Timpul a trecut si i s-au dus parintii cu crengile lor uscate, apoi au venit vremuri grele si a pierdut si pe fratii sai. Intr-o zi l-au insemnat si pe el cu fierul suferintei, dar cel care voia sa il doboare a avut un accident, i-a cazut de sus o bucata de lemn putred. Era o ramura pe care i-o lasase mama sa cand o tinuse pentru o clipa un bratele sale in clipa mortii. A scapat netaiat, a plans cu lacrimi de seva luni intregi prin rana proaspata, aproape l-au culcat vanturile de care altadata radea fara grija, l-au lovit traznetele furtunilor si l-a uscat seceta verii, l-au parjolit incendiile necrutatoare ale miristilor. Apoi s-a vindecat incet-incet, dar rana nu s-a mai inchis niciodata, ci a ramas o scorbura seaca. A ramas singur si uitat si nimeni nu s-a mai apropiat de el. L-au uitat cei carora le salvase viata de haita de lupi si cei pe care ii ocrotise de arsita verii si cei care isi declarasera iubirea la picioarele lui. L-au uitat pasarile cantatoare pe care le crescuse in cuiburi intre ramurile sale. Nu s-au mai bucurat de el cei care i se apropiau, ci pareau ingroziti de ranile sale urate. Mugurii ii erau din ce in ce mai putini in fiecare primavara. Toamna il seaca de seva din ce in ce mai usor. De mult timp isi asteapta sfarsitul visand la bucuria stolului de pasari cantatoare. Insa  doar un cuc tanar  s-a oprit din zbor la el  intr-o zi de iarna si de atunci isi doineste singuratatea in crengile uscate in apusul zilelor.

-Eu m-oi duce fara teama sa il vad si sa ii mangai ranile adanci.

-Ai si facut-o nepoate, ascultandu-i povestea ca sa stii s-o doinesti mai departe…

 

 

 

 

Momentul, un petic de viata

Scris de cbalm in 20 - decembrie - 20136 comentarii

Celor care au-trecut, celor care-au vazut, celor care-au stiut

Celor care tanjesc, celor care iubesc, celor care doresc

Celor care asteapta, celor ce se desteapta, celor care se-ndreapta

Celor care ofera, celor care mai spera, celor care adera

Celor ce vor veni, celor ce vor privi, celor care vor sti:

Bucura-te de acel fulg de nea pe care l-ai prins in palma, de raza de soare care te mangaie, de stropul care te uda, bucura-te de peisajul pe langa care treci, este un moment unic, nu se repeta in timp, niciodata nu va mai vedea nimeni exact ceea ce vezi tu, tu de aici, din acest punct, in acest precis moment , sub acest nor sau soare, la aceeasi ora. Vezi ceva ce doar tie ti-a fost dat, asculta cantecul momentului unic, simte importanta clipei. Poate maine vei vedea acelasi lucru din acelasi loc, dar va fi alt timp, din peisajul de azi va lispi o frunza, o pasare, un nor, un gand, sau poate vei lipsi tu si il va vedea doar gandul. Amintirea. Calatorim in timp, calatorim prin lume, vedem locuri frumoase si persoane frumoase, luam la plecare amintiri frumoase, dar lasam in schimb bucati de viata. Mai tarziu ne vrem viata inapoi si alergam dupa bucatile noastre lasate ca sa o intregim. Si fiecare petic de viata ne cheama si ne atrage, dar vom fi rupti, vom fi ca pasari migratoare ce isi doresc marea calatorie spre locuri mai frumoase, am vrea sa lasam toamna si sa mergem catre primavara. Intr-un final doar radacinile vor mai avea suficienta putere sa ne cheme, insa nu ne vor lasa compromisurile. Bucura-te de acest moment, bucura-te de acesta persoana, bucura-te de acest loc. Ia cu tine bucati din viata lor ca poate intr-o zi aceste locuri si aceste persoane vor veni la tine sa le caute, sa isi intregeasca viata.

Invatatoarea.

Scris de cbalm in 14 - decembrie - 20131 comentariu

Este luna Craciunului, a sarbatorilor, a cozonacilor, a mosilor, a bunicilor care isi asteapta nepotii, dar mai presus de toate este luna cadourilor. Si de ce nu a serbarilor? Alea organizate de invatatoare cu elevii lor micuti. Tocmai lor doresc sa le dedic acest articol.

Invatatoare? A, modelul acela de fiinta cu chip dragut, zambet etern, vorba blajina si gesturi frumoase.

Unde se fabrica oare? Eu cred ca la Fabrica de Bucurii, pe baza unei comenzi speciale, la cererea tuturor copiilor.

Trebuie sa aiba un zambet intiparit pentru totdeauna pe chip, o aura de sfant in jurul capului, trei perechi de maini cu care sa cuprinda pe toti copiii clasei odata si daca este posibil in poala ei sa se aseze cu totii, la fiecare pereche de maini sa ii corespunda alta de ochi: una la spate, alta care sa vada prin ziduri si usi si cea care te priveste si te intelege fara sa ii spui nimic. Mainile sa ii serveasca de pieptene pentru suvite rebele, iarna sa ii fie intotdeauna calde.  Sa aiba nervii de otel, gandirea rapida, raspunsuri speciale la oricate intrebari puse din 10 in 10 si putere de convingere supraomeneasca. Trebuie sa convinga pe toti copiii ca picioarele sunt facute pentru mers nu pentru lovit, scarile sunt facute pentru a coborî etaje nu sunt locul unde sa iti impingi colegii, ca trebuie sa se spele pe maini inainte de masa si pe dinti inainte de culcare, ca plastilina, creionul si jucariile nu se mananca. Sa fie capabila sa repete ceva 30 de ori pe zi, cinci zile pe saptamana. Sa scrie o tabla intreaga cu o creta cat unghia si sa o stearga cu un burete cat degetul. Sa opreasca un concert de 100 de decibeli intr-o fractiune de secunda. Sa fie usor de intretinut, sa nu aiba nevoi speciale si daca se imbolnaveste, sa se vindece singura. Vorba ei blanda sa vindece totul, de la cucui si zgarietura pana la dureri sufletesti, mangaierea sa sä usuce lacrimile instantaneu. Sa dispuna de cantitati infinite de servetele si buzunare. Sa ajunga prima si sa plece ultima, sa stie numele si chipul tuturor fratilor si parintilor. Sa fie moale si darza, sa judece si sa ierte, sa tipe in soapta si sa certe doar cu o incretitura a fruntii. Sa aiba senzori speciali care sa o informeze unse se afla si ce fac 30 de copii de-odata si doar cu o privire peste toti sa stie cine este vinovatul. Sa stie sa imparta doua prajiturici in 30 si sa mai si ramana.

Ceea ce  nu stiu sa ceara micutii este dispozitivul de control pentru situatii de dezamagire, durere, suparari, intristare, uitare nemeritata, piedici puse de viata, bucurie, nedreptate.

Asa ca de la fabrica o doteaza mereu cu o supapa de suprapresiune si doar asa poate sa revina la normal in cel mai scurt timp… lasand sa ii cada o lacrima.

Un fir de iarba

Scris de cbalm in 12 - decembrie - 20134 comentarii

Am fost un fir de iarba,
Dar  nu langa carare , ceva mai departat
Am crescut la umbra
Nu prea falos, nici prea inalt
M-au pascut necazurile,
M-au cosit supararile
Am ramas frant de dureri
Pana m-au trezit lacrimi de roua
S-au abatut asupra mea furtunile vietii
M-au inecat apele viitorului,
M-au calcat viiturile necunoscutului ,
Au incercat sa ma smulga vijeliile iluziilor
Apoi am simtit seceta dragostei
M-am indoit pana la pamant
Si am ramas aproape frant de suferinta
Pana m-au trezit lacrimi de roua

M-am bucurat de zilele cu soare
Cand aveam alaturi pasari cantatoare
Pe care le vazusem crescand
Intr-un cuib alaturat
Si am ramas doinind in vantul sortii
Cand au zburat
Mi-am privit trupul garbovit
In oglinda unei ploi reci de toamna
Sub lumina unui fulger intarziat
Apoi am vazut in departare norii cenusii ai uitarii
Am simtit nemiscarea
Am contemplat albul infinit,
Care acum m-a coplesit
De-aici nu m-or trezi lacrimi de roua.

Un om frumos

Scris de cbalm in 10 - decembrie - 2013Adauga comentariu

 

Suflet sensibil, vorba duioasa, zambet curat,

fruntea senina, lacrima pura, capul plecat,

mana intinsa, umarul liber, gest cumpatat,

sfatul cel bun, privirea calda, gandul curat.

Mä iartä!

Scris de cbalm in 10 - decembrie - 20132 comentarii

Pentru toate florile

ce n-am putut sa-ti daruiesc,

pentru toate clipele

ce n-am stiut sa iti vorbesc,

pentru toate momentele

ce n-am stiu sa te privesc,

pentru toate minutele

ce n-am putut sa te-nsotesc,

pentru toate orele

ce n-am stiut sa te opresc,

pentru toate zilele

ce nu ti-am spus cat te iubesc,

pentru toate noptile

ce n-am stiut sa te gasesc,

pentru toate lunile

ce n-am putut sa iti zambesc,

pentru toate dätile

ce as fi vrut sa te-ntalnesc,

pentru toate visele

ce n-am putut sa-ti implinesc…

……………………………………..

ce n-am stiut sa pretuiesc…

MÄ IARTÄ!

 

Antrenoarea

Scris de cbalm in 9 - decembrie - 20132 comentarii

 De luni de zile toata suflarea orasului astepta nerabdatoare marele eveniment, semimaratonul national, organizat in fiecare an de catre alt oras. Un grup de elevi de la institutul sportiv se pregateau intens in toate zilele, era o pregatire contracronometru, performantele lor nu erau cele mai bune, dar profesoara reusea sa ii motiveze si sa antreneze intens, ii distra mult cu felul ei de a le da startul deschizand bratele catre cer si zicand: zburati! soimii mei!. Elena era profesoara cea mai iubita din institut, probabil singura profesoara de sport din toata urbea. Ei o numeau cu drag „antrenoarea”. Insa de doua zile parcul orasului, locul unde mereu se antrenau, era martorul unui antrenament haotic. Jumatate alergau, jumatate erau asezati; unii tristi, altii tacuti. O priveliste cu tineri fara energie. Lipsea Elena. Antrenoarea era internata in spitalul orasului de cateva saptamani si i se diagnosticase o boala incurabila la ficat, cu posibilitati de supravietuire numai in caz de transplant. O operatie costisitoare pe care modesta familie a Elenei nu si-o putea permite. Sfarsitul  de saptamana se apropia si vineri era zi de vizita, ziua dinaintea semimaratonului. Vizita nu putea fi mai trista, tinerii erau distrusi, lacrimile jucau in toate privirile, cuvintele nu se articulau. Elena era palida, dar zambitoare. Desi pregatise atatea discursuri pentru cand ii va avea langa ea ca sa ii motiveze, nu era capabila sa inceapa niciunul. Doar ii mangaia pe fiecare ca pe copiii ei, le spunea vorbe linistitoare si le amintea ca medicina a evoluat si poate sunt si alte posibilitati de tratament. La despartire unul dintre tineri o intreaba cu ochii in lacrimi:

– O sa ne dati startul maine?

– O sa fie cea mai mare placere din viata, raspunde realizand apoi repede ca fereastra spitalului ei este cateva sute de metri mai in spatele liniei de start si in felul acesta ei or sa plece in dezavantaj fata de restul alergatorilor. Oricum ea le-a daruit deja medalii. De gatul fiecaruia atarna o medalie simbolica din care lipseste cate o bucatica, ca niste inimi separate pe care le poarta indragostitii. Le pregatise special si ca sa nu devina niste obiecte banale pe care sa le uite, taiase cate o bucatica sa isi aminteasca mereu ca partea care lipseste era la ea.

Dimineata urmatoare coloana de oameni si masini se intinde pe 21 de kilometri, terminandu-se afara din oras. Este ora vizitei, un medic carunt se apropie de Elena langa fereastra si urmarindu-i privirea in tacere vede jos un grup de sase tineri asezati ca pentru start.

-Zburati! Soimii mei! Mainile ii cad apoi ca obosite…In sinea ei stie ca este ultima data cand ii mai vede alergand.

-Au mai alergat vreodata un maraton? intreaba doctorul.

-Un maraton intreg nu, un semimaraton ca asta da, dar nu in asa conditii de concurs.

O ora si trei minute mai tarziu pe linia de sosire, locuitorii orasului vad cum primii trec trei tineri deodata, luati de mana, ca niste frati.

-Au deja medaliile puse la gat, observa un reporter care transmite in direct momentul. Toti ii felicita si ii aplauda, reporterii incearca sa obtina interviuri si informatii despre tineri, dar ei cauta nerabdatori printre alergatori. In sfarsit au ajuns si ceilalti, se privesc complice cu totii si pornesc zambind alergand inapoi catre oras. Masini de reporteri si sponzori organizatori ii urmeaza frenetic si canalele de televiziune fac ecou de povestea grupului de viitori sportivi de performanta si a profesoarei bolnave.

Medicul cel carunt este singur la fereastra spitalului si vede acum pe locul de start al celor sase tineri masini de televiziune si o noua linie de sosire improvizata unde vor termina primul maraton din viata lor. Cu lacrimi in ochi ii urmareste sosind…”zburati!soimii mei”.

Este singur in camera, pe Elena o pregatesc pentru un transfer cu elicopterul sponzorilor maratonului catre un spital din capitala unde va trece in lista de asteptare pentru transplant. Adevaratele medalii sunt cele care valoreaza o viata.

Mirajul departarii

Scris de cbalm in 7 - decembrie - 20131 comentariu

Celor plecati departe si celor carora se gandesc sa plece le ofer aceste cateva randuri, unora ca sa le aminteasca de acel moment si altora ca sa faca orice sa il evite:

Voi lasa in urma totul, de dragul tau si voi calatori departe, departe de aici. Voi pleca cu vina apasandu-mi inima si tot bagajul imi va fi o petala uscata intre filele necitite ale cartii vietii, un sarut, o mangaiere si un „pe curand”. Un bagaj usor sa pot ajunge repede departe peste mari. Aminteste-ti cand vei trece plangand prin gradina noastra de flori ca ziua voi trai gandind la zambetul tau, iar noaptea ma voi lasa insotit de astre stiind ca steaua ta imi va lumina drumul. Plec departe de aici cu amintirea ta vie si iti promit ca intr-o zi de maine voi reveni. Iar cand destinul imi va fi incercat de pietrele drumului, voi sti ca voi fi lasat in urma tot ceea ce imi era drag si poate nu-l voi mai vedea vreodata, dar voi fi cautat un loc pentru tine unde cerul si marea se unesc; departe peste o alta mare este un loc unde soarele straluceste in fiecare dimineata mai puternic si atunci, acolo cu mainile mele si dragostea ta vom construi un nou viitor. Atunci vom sti ca cerul-timp si marea-viitor s-au unit.

Ubangui

Scris de cbalm in 6 - decembrie - 2013Adauga comentariu

Mi-am facut ghetutele cu crema si le-am lasat langa usa sa vad cu ce ma surprinde Mos Nicolae. Ma gandesc, cu inima stransa ca undeva in Africa un copilas numit Ubangui si-a scos frumos papucii – facuti din doua sticle de plastic din care a scos aerul si le-a pus din nou dopul, le-a ingaurit cu sarma, le-a pus drept curele doua fasii dintr-o camasa veche si in loc de catarama un nod – apoi i-a scuturat de praf si i-a lasat langa casa care este si camera unde doarme intreaga familie. Ceea ce nu stie copilasul este ca deja se apropie de el mai multi „mosi”, care ii vor aduce maine dimineata gloante, moarte si durere, caci tocmai am citit un articol in care scrie ca trupe franceze au trecut frontiera intre Camerun si Republica Centroafricana. Oare asa cadou fac politicienii nostri europeni in aceasta noapte sfanta? Razboi ?

Maine, in ziua de Mos Nicolae vom vedea la stiri durerea parintilor care isi conduc copilul pe ultimul drum, maini tremurande ale mamelor care mangaie pentru ultima data trupul rece al fetitelor lor, lacrimile copiilor orfani care nu vad viitor fara parintii lor, suspinul celui caruia nu stie daca sa multumeasca pentru ca a ramas in viata sau sa-si planga fratii pè care tocmai i-a pierdut, frangerea batranilor in fata mortii vlastarului celui mai tanar al sangelui lor, nadejdea batranetelor lor. Vom vedea oameni fara sperante, lacrimi in loc de zambete, disperare… soarele acoperit de fumul si praful exploziilor.

Asa ca ma grabesc sa ii cer mosului sa treaca pe calul sau alb pe langa casa mea si sa duca pace la casele care se vor trezi maine dimineata sub gloante. Nu stiu daca este un razboi pe motive economice, politice sau religioase, caci ideea mea economica e simpla – daca ai, ajuta pe cel care nu are ;  politica mea e simpla – construieste nu distruge ; si religia mea e si mai  simpla – fii bun.

Mosule, asa cum in urma cu aproape 2000 de ani ai salvat pe cei trei osanditi la moarte, infaptuieste o minune si salveaza si pe acesti osanditi!!! Lasa-i cadou lui Ubangui un soare fara fum si praf, sa se bucure de lumina zilei de maine.

Stropi si adiere

Scris de cbalm in 5 - decembrie - 20136 comentarii

Este dimineata Craciunului , o dimineata rece cu un cer innorat ce sta sa planga ca intr-o zi de toamna tarzie. Nea Ion s-a trezit de dimineata sa mearga la cimitir sa puna tamaie si lumina la capul mortilor si sa dea ceva de pomana pentru sufletul lor. Merge grabit ca a intarziat mult cu treburile gospodariei. In fata casei lui Ghita carciumarul vede o mogaldeata pe un butuc de lemn. Este Pavel, betivanul satului, lumea din sat ii spune al lui Stan; cu o sticla in mana pare ca deja a cerut de pomana de la vreo babuta care a terminat de tamaiat. Nevasta lui a murit de doi ani si copilul lor a stat cu bunica o vreme, dar s-a dus si batrana la scurt timp si de atunci locuieste cu tata-sau. Il saluta, dar nu primeste vreun raspuns, aburii betiei l-au surzit. Intra in cimitir privind in stanga si in dreapta, citind pe cruci numele celor dusi si revazand franturi de imagini cu fiecare, vorbind ca pentru sine. „Aici odihneste…Costin Bazdoaca , hm! percitorul care lua porcii din cotet la cei care nu puteau sa plateasca; familia Ionascu, vecinii mei de la pamantul din deal cu care seceram impreuna; Niculae Tataru, leatul meu din razboi”. Dupa alte cateva morminte se opreste la crucea sotiei sale, o atinge cu mana zaboveste o vreme, apoi ingenuncheaza piciorul drept si spune bland cu un nod in gat:

-Am venit Mariuca, tot singur fara copii. Cel mare nici nu stiu daca o mai fi insurat, iar pe nepoti nu i-am vazut anul acesta, or fi crescut mari. Batranetea ma apasa si mai acu vreo cateva nopti am visat o apa neagra, poate data viitoare ma aduce parintele, dar macar asa ti-oi aduce si copiii si nepotii sa ii vezi…

Ramane asa cateva minute timp in care pune tamaia si aprinde lumanarea. Apoi se ridica cu ochii inca in lacrimi. Ceva mai incolo un copilandru chircit langa o cruce il priveste parca nedumerit ca un batran plange.

-Al cui esti, mai nepoate? Astepti pe mama-ta?

-Sunt baiatul lui Pavel al lui Stan. Mama mea este ingropata aici si am venit sa o rog sa imi faca si mie sarmale, spune copilul tremurand de frig caci este imbracat in niste haine ponosite si subtirele.

-Pe tatal tau de ce nu il rogi sa iti faca?

-Apai el este tot plecat de acasa si acum cu sarbatorile nu o veni numai noaptea tarziu sa doarma si imi este frica sa ii zic ca se supara.

-Dar cum te cheama, mai nepoate?

-Ion, dar bunica imi spunea Noni.

Batranul se apropie de copil in tacere si pune langa cruce la picioarele lui o bucatica de tamaie fumeganda si o lumanare aprinsa. Apoi isi descheie cojocul si il lasa pe umerii baiatului. Simte cum un strop mare de ploaie ii cade pe frunte si copilul il priveste cu un zambet intinzand mana intr-o parte. Batranul crede ca vrea sa ii ceara de pomana si cauta catre cosul cu mancare pe care l-a lasat in spate. Dar Noni intoarce capul intr-o parte primind in parul ravasit o adiere de vant.

-A venit, este aici…

-Cine mai Noni?

-Mama. Bunica imi spunea sa nu fiu trist ca mama a murit, ca atunci cand imi adie vantul prin par este mama mea care ma mangaie…

Apoi retrage mana pe care a cazut stropul de ploaie pe care il astepta.

-…Si cand cad stropi de ploaie sunt lacrimile mamei mele, caci asa plang mamele de acolo din cer – continua copilul.

Batranul pune o mana pe spatele baiatului indemnandu-l bland:

-Hai sa mergem acasa mai Noni ca eu am pregatit sarmale pentru copiii a caror mama este sus acolo in cer.

Chipul copilului se lumineaza si incearca sa inteleaga mai bine ce a vrut sa spuna mosul, dar gandul la sarmale ca ale mamei il impiedica sa se mai preocupe de talcul acelor vorbe. Pornesc amandoi tacuti pe poteca dintre cruci, baiatul gandindu-se ca mama sa i-a ascultat rugaciunea, iar batranul fericit ca are cu cine petrece sarbatorile. Ploaia incepe sa cada mai deasa si batranul il tot indeamna:

-Hai mai Noni, ca se pare ca au mai venit si alte mame sa isi planga copiii… Stropi si adiere, lacrimi si mangaiere…

Indiferenta

Scris de cbalm in 1 - decembrie - 20132 comentarii

Este timpul amiezei si nea Ion a iesit pe prispa casei sa se bucure de lumina soarelui. Este un soare cu dinti ; norii de noaptea trecuta s-au risipit, dar au lasat o patura groasa de zapada. Dintr-un colt de paine ii arunca din cand in cand lui Mandache cate o bucata. Acesta o gaseste mai mult dupa miros caci vederea i-a slabit de tot. Deodata o bucatica mai mica de paine zboara peste prispa la cativa metri, in zapada. Mandache il priveste intrebator daca trebuie sa se duca in zapada dupa bucatica de paine. Nea Ion ii da ce a mai ramas din colt, linistindu-l:

-E un soricel , mai Mandache. Era inghetat si infometat si venise sa ne ceara ajutorul. Nu trebuie sa fii indiferent la nevoile celor din jur. Sa iti spun povestea unui soarece pe care nu l-a ajutat nimeni.

-Acel soricel locuia intr-o casa. Intr-o zi pe cand se intorcea din gradina, unde se ospatase cu seminte de dovleac a vazut trecand peste pragul casei un mic sarpe. Pentru el era insa cea mai mare amenintare. Speriat alearga in ograda la curcan ii spune ce a vazut si il roaga sa il ajute:

-Daca te infoi odata la el si il ameninti cu pintenul tau il alungi imediat.

-Nu e treaba mea ca nu poti intra tu in casa, spune curcanul si isi continua mersul sau arogant.

Soricelul cere ajutorul porcului sa il arunce pe sarpe afara din casa cu râtul sau cel puternic si vacii sa il ameninte cu coarnele sale si calului sa ii dea o copita sa il arunce cat colo. Dar toate animalele il refuza spunand ca nu le priveste pe ele acest lucru, ca nu au timp de nimicarii de astea, ca nu e o amenintare pentru ele fiindca pe aici nu traiesc serpi veninosi. Pe cand se intorcea trist si ingandurat o vede pe stapana casei trecand pragul, apoi speriindu-se de sarpe se impiedica si cade lovinduse cu capul de parapet. Stapanul sare in ajutorul ei calca sarpele, dar femeia nu isi revine in simtiri. In zilele urmatoare vin sa o viziteze rudele cele mai apropiate si omul trebuie sa taie curcanul ca sa le puna sa manance. Stadiul bolnavei se inrautateste si din ce in ce mai multi vin sa o vada si sa o pazeasca, asa ca omul taie porcul ca sa aiba ce le da oaspetilor. Intr-un final femeia moare si ca sa o poata inmormanta omul trebuie sa vanda calul,  iar pentru praznuirea pomenii se gandeste sa taie vaca.

-Vezi tu mai Mandache, daca esti indiferent si crezi ca nu te priveste pe tine necazul altuia se poate sa te afecteze vreodata ce se intampla cu el, caci viata asta este tesuta cu fire invizibile care ne leaga pe unii de altii.