Este dimineata Craciunului , o dimineata rece cu un cer innorat ce sta sa planga ca intr-o zi de toamna tarzie. Nea Ion s-a trezit de dimineata sa mearga la cimitir sa puna tamaie si lumina la capul mortilor si sa dea ceva de pomana pentru sufletul lor. Merge grabit ca a intarziat mult cu treburile gospodariei. In fata casei lui Ghita carciumarul vede o mogaldeata pe un butuc de lemn. Este Pavel, betivanul satului, lumea din sat ii spune al lui Stan; cu o sticla in mana pare ca deja a cerut de pomana de la vreo babuta care a terminat de tamaiat. Nevasta lui a murit de doi ani si copilul lor a stat cu bunica o vreme, dar s-a dus si batrana la scurt timp si de atunci locuieste cu tata-sau. Il saluta, dar nu primeste vreun raspuns, aburii betiei l-au surzit. Intra in cimitir privind in stanga si in dreapta, citind pe cruci numele celor dusi si revazand franturi de imagini cu fiecare, vorbind ca pentru sine. „Aici odihneste…Costin Bazdoaca , hm! percitorul care lua porcii din cotet la cei care nu puteau sa plateasca; familia Ionascu, vecinii mei de la pamantul din deal cu care seceram impreuna; Niculae Tataru, leatul meu din razboi”. Dupa alte cateva morminte se opreste la crucea sotiei sale, o atinge cu mana zaboveste o vreme, apoi ingenuncheaza piciorul drept si spune bland cu un nod in gat:
-Am venit Mariuca, tot singur fara copii. Cel mare nici nu stiu daca o mai fi insurat, iar pe nepoti nu i-am vazut anul acesta, or fi crescut mari. Batranetea ma apasa si mai acu vreo cateva nopti am visat o apa neagra, poate data viitoare ma aduce parintele, dar macar asa ti-oi aduce si copiii si nepotii sa ii vezi…
Ramane asa cateva minute timp in care pune tamaia si aprinde lumanarea. Apoi se ridica cu ochii inca in lacrimi. Ceva mai incolo un copilandru chircit langa o cruce il priveste parca nedumerit ca un batran plange.
-Al cui esti, mai nepoate? Astepti pe mama-ta?
-Sunt baiatul lui Pavel al lui Stan. Mama mea este ingropata aici si am venit sa o rog sa imi faca si mie sarmale, spune copilul tremurand de frig caci este imbracat in niste haine ponosite si subtirele.
-Pe tatal tau de ce nu il rogi sa iti faca?
-Apai el este tot plecat de acasa si acum cu sarbatorile nu o veni numai noaptea tarziu sa doarma si imi este frica sa ii zic ca se supara.
-Dar cum te cheama, mai nepoate?
-Ion, dar bunica imi spunea Noni.
Batranul se apropie de copil in tacere si pune langa cruce la picioarele lui o bucatica de tamaie fumeganda si o lumanare aprinsa. Apoi isi descheie cojocul si il lasa pe umerii baiatului. Simte cum un strop mare de ploaie ii cade pe frunte si copilul il priveste cu un zambet intinzand mana intr-o parte. Batranul crede ca vrea sa ii ceara de pomana si cauta catre cosul cu mancare pe care l-a lasat in spate. Dar Noni intoarce capul intr-o parte primind in parul ravasit o adiere de vant.
-A venit, este aici…
-Cine mai Noni?
-Mama. Bunica imi spunea sa nu fiu trist ca mama a murit, ca atunci cand imi adie vantul prin par este mama mea care ma mangaie…
Apoi retrage mana pe care a cazut stropul de ploaie pe care il astepta.
-…Si cand cad stropi de ploaie sunt lacrimile mamei mele, caci asa plang mamele de acolo din cer – continua copilul.
Batranul pune o mana pe spatele baiatului indemnandu-l bland:
-Hai sa mergem acasa mai Noni ca eu am pregatit sarmale pentru copiii a caror mama este sus acolo in cer.
Chipul copilului se lumineaza si incearca sa inteleaga mai bine ce a vrut sa spuna mosul, dar gandul la sarmale ca ale mamei il impiedica sa se mai preocupe de talcul acelor vorbe. Pornesc amandoi tacuti pe poteca dintre cruci, baiatul gandindu-se ca mama sa i-a ascultat rugaciunea, iar batranul fericit ca are cu cine petrece sarbatorile. Ploaia incepe sa cada mai deasa si batranul il tot indeamna:
-Hai mai Noni, ca se pare ca au mai venit si alte mame sa isi planga copiii… Stropi si adiere, lacrimi si mangaiere…