Comuna Orodel Judetul Dolj

MA VIZITATI , DECI EXIST !!!

Articole din 28 decembrie, 2013

Istoria unui pom

Scris de cbalm in 28 - decembrie - 20134 comentarii

Vantul nu a incetat sa sufle de cateva zile, ninsoarea a acoperit tot campul, numai tufisuri izolate au ramas  peste albul zapezii ca niste mogaldete ratacite in imensitate. De la fereastra micuta a casei, nea Ion priveste in departare catre un pom singuratic golit de frunze, care sta ca un strajer in postul sau etern. Isi imagineaza doina ramurilor sale in furia furtunii de zapada, suieratul uitarii in intunericul rece al noptii adanci , vartejele de zapada ce se navalesc sa il acopere in mantia linistii, dar pe care el o scutura cuprins de teama singuratatii. In soba din camera focul imbratiseaza trunchiuri de lemn si le saruta inflacarat, scotand din ele pana si ultima suflare de fum. Noni priveste fascinat jocul limbilor de foc si privirea pierduta a batranului.

-Te gandesti departe , bunicule? Asa ii spune de doua saptamani de cand locuieste in casa batranului.

-La cel arbore singuratic, nepoate. Il cunosc indeaproape. Lumea ii spune ulmul cucului.

-Spune-mi povestea lui bunicule, sa il cunosc si eu, il roaga Noni si vine sa se ghemuiasca in bratele batrane ca in fiecare seara. Departe catre apus soarele se uita inapoi cu ultimele sale raze ingalbenite.

Batranul se misca parca readucandu-si gandul din departari apuse, il cuprinde pe copil in brate, il acopera cu jumatate din cojocul sau, clipeste rar de cateva ori ca si cum ar separa amintirile si urmarind un fir invizibil de imagini incepe a povesti.

-Acolo a fost un crang candva, acel ulm a crescut intre parintii sai, doi arbori impunatori si langa alti cativa frati ai sai. In jur avea semeni si amici in care arunca cu frunze in fiecare toamna, razand de furia vantului rece si de zloata si cu care  se intrecea in vlastari in fiecare primavara admirand verdele ce li se asternea la poale. Au adapostit cuiburi de pasarele si cartoguri de iepuri, au ferit de soare  muncitori obositi si au salvat de haite de lupi trecatori rataciti. Au ascultat concerte de pasari cantatoare si au privit intreceri de caprioare. Au tinut agatati de crengile lor copii zburdalnici si au vazut crescand lanurile campului. Au admirat jocul razelor lunii printre frunzisul des, au primit in frunze cu bucurie stropii ploilor repezi de vara.

Timpul a trecut si i s-au dus parintii cu crengile lor uscate, apoi au venit vremuri grele si a pierdut si pe fratii sai. Intr-o zi l-au insemnat si pe el cu fierul suferintei, dar cel care voia sa il doboare a avut un accident, i-a cazut de sus o bucata de lemn putred. Era o ramura pe care i-o lasase mama sa cand o tinuse pentru o clipa un bratele sale in clipa mortii. A scapat netaiat, a plans cu lacrimi de seva luni intregi prin rana proaspata, aproape l-au culcat vanturile de care altadata radea fara grija, l-au lovit traznetele furtunilor si l-a uscat seceta verii, l-au parjolit incendiile necrutatoare ale miristilor. Apoi s-a vindecat incet-incet, dar rana nu s-a mai inchis niciodata, ci a ramas o scorbura seaca. A ramas singur si uitat si nimeni nu s-a mai apropiat de el. L-au uitat cei carora le salvase viata de haita de lupi si cei pe care ii ocrotise de arsita verii si cei care isi declarasera iubirea la picioarele lui. L-au uitat pasarile cantatoare pe care le crescuse in cuiburi intre ramurile sale. Nu s-au mai bucurat de el cei care i se apropiau, ci pareau ingroziti de ranile sale urate. Mugurii ii erau din ce in ce mai putini in fiecare primavara. Toamna il seaca de seva din ce in ce mai usor. De mult timp isi asteapta sfarsitul visand la bucuria stolului de pasari cantatoare. Insa  doar un cuc tanar  s-a oprit din zbor la el  intr-o zi de iarna si de atunci isi doineste singuratatea in crengile uscate in apusul zilelor.

-Eu m-oi duce fara teama sa il vad si sa ii mangai ranile adanci.

-Ai si facut-o nepoate, ascultandu-i povestea ca sa stii s-o doinesti mai departe…